Singurul pentru tine sunt eu.
Singura pentru mine eşti tu.
Singurii pentru jocul nostru suntem noi.
Singuri rătăcim în deşert.
Acolo, departe, e doar iluzia unei oaze
de iubire?
Mersesem azi pe pârtie cu Cristi, băiat bun. Şi de cum am ajuns, un câine stătea la o oarecare distanţă şi ne lătra cu tot nervul din el. Urcam până sus el ne lătra, coboram, el tot ne lătra. Stăteam, ne lătra. Lătra. Lătra. Şi s-a întâmplat la un moment dat să nu mai latre, dar ca să-şi tragă şi el sufletul să latre în continuare.
Deja eram departe, plecasem de pe pârtie şi tot se auzea cum lătra după noi. Aşa e şi-n viaţa noastră. Ştim că sunt persoane ce comentează. Asta e preocuparea lor, să comenteze. Şi comentează întruna despre alţii. Aşa-şi ocupă ei timpul. Sunt şi oameni harnici ce-şi văd de treabă, sunt oameni ce ştiu să se destindă, să se bucură de viaţă, dar se găsesc şi oameni ce n-au preocupări dinastea, dar comentează. Nu-i bai că sunt comentatori ( îi găsim lângă noi şi ne plicti sau îi găsim la tv unde totul e pe bază de comentat). Baiul e că putem cădea în capcana de-a sta şi ne holba la ce se comentează şi ne pierdem atât timp preţios.
Şi acum mă întreb: cum ar fi fost, în loc să mă bucur de iarnă, pe pârtie, să stau şi să mă holbez cum câţelul latră?
Ai mei merg mâine la Botoşani. Sor-mea pleacă la Iaşi, iar eu am fost invitat la Vatra-Dornei pe pârtie. Dar eu sunt nevoit să stau în casă şi să învăţ la botanică. Am impresia că sunt oleacă amărât. Doar olecuţă.
Doi omi de vreo 45 de ani.
“Iubituuu..”
“Da.”
“Vină până la iubita ta..”
“Nu.”
Mi-am pierdut cel mai mult timpul aşteptând. Aşteptând să-mi cadă ceva din cer. Dar după 20 de ani am realizat că mi-au căzut din cer doar trei găinaţuri de cioară, direct în cap. Deci pe lângă că mi-au căzut foarte rar, au căzut chiar în momentele în care chiar nu aveam nevoie de ele.
Cred că ar trebui să mai mişc ceva.
Mi-am lovit atât de rău buzele. Au alunecat şi au căzut în gol. S-au frânt.
De ce nu m-ai avertizat că ai gropiţe-n obraji?
Ţi-am pregătit un buchet de trandaspini, să ţi-l ofer când te-ntâlsec. Iar tu mi-ai pregătit o îmbrăţisare la a doua sărustâncă. Părul tău blondulat se învârte-n degefoarfece, iar ochii mei îţi beau chipul ca pe-o băutspurcă tare.
Mi-ai spus de-atâtea ori că mă iubzbeşti, în sărustânci. Dar o fi fost cuflintele-ţi adevărsate? Sau au fost doar vorbe de motrend?
În duşuială m-au podidit întrebările.
Dacă fiecare ar citi cărţi în timp ce stă pe veceu, am fi şi mai înţelepţi?
Dacă fiecare s-ar spăla pe dinţi zilnic, ne-am vorbi mai frumos unul altuia?
Dacă fiecare s-ar clăti pe faţă cu apă rece, ne-am trezi din mediocritate?
Dacă fiecare s-ar privi în oglindă, ne-am strădui să schimbăm ceva din trăsăturile banale?
Dacă fiecare s-ar spăla pe mâini de fiecare dată când ar veni de-afară, am spăla şi greşelile celor apropiaţi nouă?
Dacă fiecare ar şti, când se duşuieşte, să potrivească apa caldă cu apa rece, am ştii să ne potrivim între noi?
“Băi baie, de ce mi-am pus spumă de ras pe periuţa de dinţi?”
“De adormit.”
“Mama, vreau să-mi pun mai multe flori în cameră. La mine, am o amărâtă de floare şi sor-mea are, la ea, un cactus.”
“Nu-mi fă mie casa laborator de botanică. Când o să fii la casa ta să-ţi ţii flori câte vrei şi Cristina, să-şi ţină, la casa ei, căţeluşi câţi vrea. Şi lăsaţi-ne pe noi moşnegii să ţinem…”
“…unul la altul” zise tata.