fructul.com

Dimineaţa ai o mare buhă în cap şi ai şi un sms primit în care-ţi spune “bună dimineaţa, draga mea”. Ai un pat mare cu floricele pe el şi ai multe lumânări în juru-ţi şi o grămadă de creme şi prafuri şi oje şi ustensile dinalea complicate pentru păr. Ai oglinzi şi un miros plăcut în toată camera. Ai un tei în faţa ferestrei şi ai un soare care se joacă de-a v-aţi ascunselea. Pe patul mare ai înşirate cărţi. Ai Biblia, gândul Creatorului tău, din care absorbi sevă, zi şi noapte. În şoaptă. Ai părinţi dragi, care te iubesc mult. Şi-ţi fac toate poftele şi te vor fericită. Inclusiv îţi fac plinul de benzină, ori îţi schimbă oglinda spartă ori janta îndoită în groapa aia fiindcă ai uitat noaptea că mai trebuie să aprinzi şi  farurile.  Ai o mamă care tot te strigă ca să vii să iei cireşele şi nectarinele şi cafelele şi clătitele şi apoi pastele, ca să-l serveşti pe dragul tău care e în vizită la tine. Ai un păr la care şi tu i-ai uitat culoarea naturală. Ai un Dumnezeu iubitor, care-ţi e prieten, căruia i te adresezi pe nume, care te ascultă şi căruia poţi să-i spui orice gând intim de fericire. De mâhnire. De iubire. Care se bucură de tine. Dumnezeul tău e o persoană reală. Nimic mecanic. Nimic habotnic.

Ai o inimă ce-ţi bate tare şi repede şi ai o roseaţă-n obraji când dragul tău se uită un piculeţ mai insistent la tine. Ai emoţii când trebuie să vorbeşti înaintea altora şi vocea ta se aude puternic atunci când eşti entuziasmată. Ai o minte deschisă la nou, o minte care uită de prejudecăţi. Ai un laptop pe care îl ţii tot timpul deschis şi pe el îţi ţii jurnalul. Şi miile de fotografii. Ai un coş, două (hai trei), dar nu te arăţi stresată din cauza asta şi nici nu te mai machiezi fiindcă ştii că cel care te place, te place şi cu ruj şi fără. Şi cu fond de ten dar mai ales fără. Ai întotdeauna bomboane în maşină. Dar nu chiar întotdeauna că acum două zile n-aveai. Ai nişte pofte tare ciudate. Vrei mâncare chinezească şi în secunda doi vrei îngheţată. Şi apoi rămâi cu pofta în cui fiindcă n-ai de unde să le iei. Nici îngheţata, nici puiul shanghai.  Ai o fustă brodată cu frunze de paltin de munte. Dar nici croitoreasa nu ştia ce frunze brodează. N-ai televizor în cameră, dar ai gust bun pentru muzică. Şi lună pătrată. Ai adidaşi şi nu te-ai sfiit să-i bagi prin noroiul din pădure.

Ai pe dragul tău care ţine la tine. Care-ţi scrie. Poate chiar acum. Pe care-l citeşti. Poate chiar acum. Care  îţi stă în cap câteodată încât simţi că  neuronii tăi primesc bătaie la fund. Care te plimbă prin păduri. Şi pajişti. Care parcă îţi arată alte lumi. Căruia îi este dor de tine şi care îţi dă bicicleta mamei lui ca să vă plimbaţi şi apoi cu un lift  să te urce până sus pe  o centrală termică. Iar de acolo sus să vezi locuri în care ai mai fost odată. Tot cu el. Să ai emoţii că eşti la înălţime şi să n-ai curea dată printr-o gaică.  Ai pe cel care tot îţi explică tot felul de lucruri, despre plante şi denumirile lor seci, latine, şi te ţine până târziu în noapte să-ţi explice cum a înţeles el iubirea, să fii fericită că el a înţeles altfel iubirea. Ai o adresă de mail şi scrii mail-uri, iar cel care te citeşte e surprins de cum scrii, dar nu-ţi spune, chiar dacă în tăcerea lui e tare fericit. Ai o cutie poştală pe care o verifici rar. Ai un aparat foto mic.  Şi un râs ciudat, sub picături de soare. Sub raze de ploaie.  E acelaşi râs. Ai chef să ţipi când nu e chiar nevoie. Şi momentul.  Ai dorinţa să fii pupată când nu e chiar momentul. Şi nevoie.

Ai un pas împiedicat. Şi o privire numai a ta din cauza pleoapei tale. Seara, ai un păr cuminte şi un sms trimis “noapte bună, dragul meu”. Ai fericire adevărată. Mulţi o vor dar nu văd că o au. Uită că o au.

Să nu uiţi, te rog.

E atât de dulce să stai dimineaţa-n perna ta. Eu nu dorm în pat. Mi-am luat o saltea umplută cu aer şi mi-o întind pe covor lăsându-mă în valuri de somn şi vis. Dacă ar fi inundaţie în casă şi s-ar umple camera mea cu apă, aş începe să plutesc pe salteaua mea. Şi dacă geamul ar fi deschis, s-ar forma o cascadă la fereastra mea şi aş cădea în cascadă pe salteaua mea. Şi dacă oraşul meu s-ar umple cu apă, eu aş pluti în continuare pe salteaua mea, fără să ştiu că eu deja am ieşit din oraş, dus de apă, în timp ce dorm. Şi aş ajunge pe râu, pe râul Suceava, dormind pe salteaua mea. Şi aş ajunge pe Siret, apoi în Dunăre. Şi chiar nişte copii ar striga de pe mal, din Galaţi: “Uite! Uite! Doarme pe salteaua lui!” Şi aş ajunge în deltă. Şi un cocor m-ar ciupi cu ciocul ăla mare de un deget. Şi eu aşa între somn şi trezeală aş spune: “Mai lasă-mă să dorm 5 minute pe salteaua mea!” Şi chiar m-aş întoarce pe cealaltă parte şi mi-aş aşeza mai bine pătura pe mine.

Cât de nefericit aş fi să mă trezesc, să fi ajuns deja în Marea Neagră, valurile să mă aducă la ţărm, să păşesc pe scoici şi nisip şi tu să nu fi lângă mine.

Şi aş pleca trist pe plajă. Şi picioarele mi s-ar uda de valuri, dar mie nu mi-ar plăcea, că tu nu eşti lângă mine. Şi deodată ţi-aş găsi salteaua ta. Da,da! Sigur e salteaua ta fiindcă perna şi pătura de pe ea miros a tine. Şi perna are floricele. Şi m-aş uita să te găsesc. Şi-n timp ce m-aş uita să te găsesc m-aş gândi: “Of, dacă s-a rătăcit pe mare şi numai salteaua ei a ajuns la ţărm?” Şi iarăşi aş fi nefericit că tu nu eşti lângă mine. Şi apoi te-aş găsi. Stând pe un stabilopod, cu o undiţă în mână ca să prinzi nişte guvizi. Că ni s-a făcut foame. Şi nu m-aş arăta fericit, chiar dacă aş fi şi chiar te-aş certa că ai lăsat salteaua ta acolo şi n-ai lăsat măcar un bileţel că eşti aici.

Şi ne-am întinde pe nisip. Te-ai rezema de braţul meu şi ne-am uita la cer. În pijamale.

Domnişoară, eşti urâtă. Ţi-aş fi spus că eşti frumoasă, dar câţi nu sunt ăia ce te ştiu de 5 minute şi te-neacă în complimente ieftine?

Dragă, dă-mi să-ţi beau linia gâtului. Ţi-aş fi cerut fotografii prin photosharing, dar câţi nu te-au plictisit cu aceiaşi rugăminte?

Urâta, haidem s-alergăm prin ploaie. Te-aş fi invitat la un suc. Dar din expresia “hai să ieşim la un suc” nu-ţi place nici  “hai” şi nici “suc” fiindcă are chimicale. Şi mai ştii că n-am bani, dar tu nu dai doi bani că n-am eu bani.

Scumpa, eu nu te pup. Te-ai lehămesit de cei ce te pupă pe net, prin sms ori prin telefon, iar când sunt în faţa ta le este frică să te privească-n ochi.

Dragă, eu nu te plac. Ţi-aş fi spus că te plac. Dar mulţi te plac şi stau în jurul tău ca nişte căţeluşi. Mulţi ţi-ar îndeplini toate dorinţele, dar tu nu vrei un peştişor de aur. Tu mă vrei pe mine.

Tu vezi, în paşii mei spre tine, cât de mult te plac.

Tu auzi, în tăcerea mea, cât eşti de frumoasă.

Tu guşti, din privirea mea, sărutul nostru.

Simţi, pe pielea-ţi udă, cum dansăm pe cântec de furtună.

Din clasele mici, cu una-două săptămâni de înainte să înceapă vacanţa apărea un sentiment ciudat în mine care nu-mi dădea pace. Cum nu prea se făceau ore, se încheiau medii, cu geamuri larg deschise de la căldura cu cireşe, cu nişte colegi tăcuţi, ce se gândeau şi ei la vacanţă, fără să se mai zbenguie ca de obicei. Mă apropii de Andy, vechi prieten de joacă, ce se uita printr-o revistă cu jocuri pe calculator şi-ncep să-i spun despre ce mi-a povestit bunicul: ” Mi-a spus că acolo unde e acum policlinica, mai demult era o închisoare, lângă închisoare era un loc mare unde duminica se făcea târg. Chiar în mijlocul târgului era capătul unei linii ferate. Şi linia asta ferată trecea pe unde-i centrul acum, pe lângă piaţa mare, apoi cobora pe dealul oraşului şi prin pădurea Zamca ajungea la linia principală, spre gara Burdujeni. Şi eu m-am gândit să ne luăm amândoi nişte rucsacuri, câteva unelte şi să căutăm în pădure urme ale liniei ferate. Poate mai găsim nişte traverse, ori o şină. Au trecut peste 70 de ani de atunci.”

Dar eram refuzat din prima. “Du-te, mă, de-aici cu din-astea. Nu există nici o linie ferată”.

Dar acesta-i doar unul din gândurile care mă frământau când începeam vacanţa. Şi nu mă simţeam prea bine că nu aveam cu cine să le pun în practică. Tânjeam după aventură, tânjeam să explorez, să descopăr. Şi deseori tânjeala mea era înăbuşită.  Şi chiar dacă nu mai ajungeam să-mi iau rucsacul în spate şi să cutreier pădurea ca să găsesc urme de şine de fier, mintea mea nu se lăsa. Clocoteam în continuare. Apăreau imagini în minte, că prin pădure, a trecut odată o cale de fier, şi că acolo mai trebuie să existe poduri vechi, poate nişte pietriş de la terasamentul vechi sau cărbune căzut din locomotivele acelea. Vedeam coronamentul pădurii şi prin el un fum albicios, pufăit trecând agale urcând spre oraş. Of, ce m-aş face fără imaginaţie?

În clasele mari, am început să pierd din sentimentul ăla. Şi dădeam vina pe vârstă. Îmi spuneam că am crescut şi, de-acum fiind “mare”, pierd din mine. Dar am rămas surprins că acum ceva zile, în timpul sesiunii, când mă plimbam într-o păşune cu atlasul botanic după mine, cu aer de flori în piept, am început să simţ emoţia veche ce o credeam moartă. Sentimentele adevărate, intime şi caste, sunt ca nişte plante preţioase, protejate de lege, pe care le găseşti rar şi apar în locuri inaccesibile. Aşa şi “sentimentul de vacanţă”,  e o ca o sămânţă, ce a rămas în solul inimii mele fără să germineze. A rămas acolo, uitând complet de el.

Acum a venit vacanţa, de fapt, cuvintele acestea le scriu încă din timpul ultimului meu examen. Terminasem adineauri de scris rezolvarea subiectelor şi acum m-am lăsat pradă scrisului de gând bun. După ce predau foaia de examen intru în vacanţă. Îmi freamătă mintea de ce va urma, de ce vreau să fac. Simt gust de vară, chiar dacă de câteva zile e frig de septembrie. Prin preocupările mele vreau să-mi bucur Creatorul, să-mi bucur prietenii. Vreau să scriu despre locurile pe care le calc cu bocanci, ori drumuri desfăşurate sub roţile motocicletei mele, ori să vorbesc despre oamenii care îi întâlnesc, le vorbesc. Şi vreau să scriu despre lumea plantelor, care fie-vorba-între-noi, e fascinantă!

Şi să nu uit. Ieri, mergeam cu maşina pe o stradă de lângă pădurea Zamca, când frânez brusc şi dau înapoi. Ies şi mă apropii, că mi se păruse că am văzut ceva între trunchiurile arborilor. Era un pod de piatră, cu o arhitectură veche. Am zâmbit. Chiar a existat o linie ferată…

Mă duc să predau foaia de examen.

Te-ai pus mititica de tine, draga de tine, scumpa de tine şi prăjita de tine în pat. Sărăcuţa de tine azi te-ai copt la soare. Cu voie sau fără, cu dungi de tractorist sau nu, cu bronz de mesteacăn, cu dureri de piele sau fără. Cu loţiune 32 şi fără. Dar acum, în răcoarea serii şi a pernii (evident moi) te-ai lăsat în patul înghesuit de mii de arome şi uleiuri eterice. (Când mai aţipesc în patul sor-mii visez că-s albină într-un câmp de păpădii şi salcâm). Şi cum te-ai pus în patul tău de don-şoară deodată BZZZ la urechiuşa ta dornică de-o şoaptă, nu de bâzâitori. Ştiu! Primul reflex e să-ncepi să cânţi “avion cu motor, ia-mă şi pe mine-n zbor”, dar îţi dai seama rapid că nu e un Boeing, ci o ţânţăroaica. Şi mi-a spus mie o păsărea că între ţânţăroaice mai apar mici neînţelegeri. Aşa s-antâmplat şi-ntre tine şi inculpată. Aprinzi becul (că aveai nişte chibrituri în cameră) şi o cauţi pe ţânţăroaică cu privirea. Dar cu privirea aceea a ta “dacă o prind să vezi ce-i fac”. Dar ţânţă e smart girl. Nu se lasă uşor prinsă. Tu îţi iei perna-n mână (evident moale), te urci pe un scaun şi o cauţi pe tavan. Dar tanti stă bine-mersi la o vorbă cu pretenele după jucăria ta de pluş ( să nu spui că ai crescut şi nu mai ai jucării de pluş că nu te cred). Supărici că nu ai găsit-o, stingi becul (că aveai şi o găleată de apă)  şi te pui la somn. O mai auzi bâzâind, dar lenea şi prăjeala pielii e prea mare să te mai ridici. Mai dai un pic cu mâna pe la ureche şi adormi.

Dimineaţa, deschizi ocşori ăia-i tăi (evident dulci) şi vezi pe tavan pe miss Ţânţă făcând şi ea nănicu. Te ridici rapid şi-i tragi o pernă că rămâne o dungă roşie, atât pe tavan cât şi pe pernă (evident moale). Liniştită şi împlinită de victoria ta, mergi la baie să faci un şuşu şi să te speli pe faţă. Dar ce să vezi în oglindă?  Pe lângă năsuc, ocşori şi guriţă (evident nu mai spun cum e), mai vezi şi o buba mare, făcută în noaptea ce-a trecut de lady Ţâ. Te oftici şi-ţi spui în minte că nu se vede că te dai cu fond de ten, dar ştii că eu tot am să văd şi o să te tachinez întruna că ai buba. Că dacă nu aveai, mă legam de vreun coş  sau de pistrui sau de orice, că aşa-mi place să te tachinez. De fapt îmi place să te tachinez şi tu să te agiţi şi-mi spui “gata, nu-mi mai aminti că sunt urâtă”. Dar se vede pe chipul tău cu tot cu buba, coş şi pistrui, că nici tu nu crezi ce spui.

Morala: Un ţânţar avea o ţânţăroaică şi ţânţăroaica nu avea nimic împotrivă.