Am avut întotdeauna impresia că poeţii sunt papă-lapte. Citisem, copchilaş fiind, o particică din Que Vadis, şi-ntr-un episod erau arătaţi cum poeţii din oraşele din antichitate făceau poezii pentru bogaţi şi câţiva bani amărâţi. Şi am rămas cu prejudecata asta. Poezia era o chestie diluată, de ”entertain” a bogaţilor antici. Pe lânga aceasta nu o găseam la tv, decât rareori şi atunci citită de un om cu barba albă şi o voce prea sobră. Poezia era un text cel mai citeam, undeva pe 15 ianuare, iar ultima oară când fusesem nevoiţi să învăţăm una era la grădiniţă, dar atât de mecanic învăţată încât o spuneam dintr-o expiraţie şi multe inspirări forţate (mă gândesc dacă şi acum nu sunt inspirat forţat).
Am obiceiul ca să cotrobăi prin biblioteci, fără rost. Eram la liceu şi fiind la o colegă, i-am găsit, printre cărţi, un carneţel cu poezii. Poezii naive, iar când m-a văzut mi l-a smucit: ”sunt din clasa patra!”. Smuceala era de fapt un ”atunci eram prostuţă, scriam despre floricele, pe când acum am crescut maturizându-mă nu mai am vibraţia aia sau dacă o am, am ascuns-o bine, precum un câine ce-şi ascunde osul în pământ, şi-apoi îl uită.”
Un moment curios mi s-a întâmplat cu câţiva ani în urmă. Ora 2 şi ceva, noaptea, stăteam toţi ospătarii şi bucătarii pe terasă, frânţi şi aşteptam să închidem restaurantul. La ora aia mi-a venit mie să-mi scot carneţelul şi să notez ceva. Când o bucătăreasă : ”ce tot notezi acolo?” ”idei, imi vin în cap şi le scriu să nu le uit.” La care ea îi spune soţului: ”mai ţii tu minte perioada aia când şi noi scriam poezii? Trece şi el prin ea.”
Ce să înţeleg eu din toate astea? Poeţii antici scriau la colţ de clădire şi cerşeau puţină atenţie, colegă-mea se ascunde de propria creaţie naivă, iar bucătăreasa – femeia aia grasă ce stă zilnic printre prăjeală, tocături, grăsime şi papanaşi şi a avut o perioadă romantică, fată fiind. Când n-am mai fost şi eu băiat? Am scris poezii tot printr-a patra, iar acum râd de ”poetul” din mine. Sunt sigur că ochii ce mă citesc acum au vibrat liric la un moment dat, scriind cu acea cerneală transparentă, sărată un vers, cât de mic. Pe obraz.
Mi s-a spus de multe ori că scriu fain. Nu cred. Dar îmi place să-i îndemn pe alţii să scrie!, să deseneze!, să cânte!. Şi-ntotdeaună aud scuza ( comoda, universala, admirabila) ”Dar eu nu am talent.” Când aud cuvintele astea încep să-mi plesnesc răbdarea. Măă Pisi mă, câteodată sunt atât de dezamăgit de textele astea de o gumă turbo, de gogoaşele ce le prăjim ca să ne minţim pe noi înşine. E adevărat că nu toţi avem talent, e moştenit genetic. Dacă ai o astfel de moştenire atunci de ea chiar ar trebui să te bucuri. Nu moşteniri fictive: terenuri, case, averi, maşini, chestii de care să te judeci apoi prin tribunale cu rudele. Oricum puţini sunt cei care având un talent îl şi folosesc, se mulţumesc că îl au şi cad în mândrie, cad fiindcă mândria e o cădere. Eu vreau să vorbesc despre o capacitate pe care toţi o avem. Nimeni n-are de ce să se plângă că pe dincolo şi dincoace, că eu nu am talent şi că eu am abureli pe cap, că eu-s nepriceput, că raţa-mpunge. Avem un creieraş, cu o energie dinamică imensă, cu o capacitate: aceea de a fi creativ.
Eu înţeleg. Înţeleg că la şcoală nici nu se pronunţă cuvântul creativitate. Nici profii nu sunt creativi când vine vorba să predea. Aleg calea simplă, de a rosti o poezie, ca la grădiniţă. Bucuria de a preda se rezumă la cuvintele unei profe: ”indiferent că mă stresez sau nu cu voi, eu primesc acelaşi salariu.” E una din jignirile greu de digerat, de uitat. Dacă tot ai un salariu mizerabil, încearcă să găseşti bucurie în altă parte, în arta de a preda, încearcă să fii creativ în modul de a prezenta o amărâtă lecţie de istorie. Nu totul are ca rezultat, salariul, banul, ci ţi un zâmbet, un mulţumesc, o îmbrăţişare, un cuvânt de apreciere. ”Doam’profesoară, faină lecţie aţi predat. Felicitări!” au fost cuvintele ce le-am spus prea rar.
Mai înţeleg că în spatele ecranului tv sunt oameni ce îşi storc creierii ca să scoată idei cât mai bune şi să te distreze, să te ţină prins în fotoliu, să nu-ţi storci tu creierii, ca nu cumva să rămână ei fără salariu. Se fac bani grei de pe urma ta, că tu nu-ţi foloseşti căpăţâna. Eu înţeleg că un amarât de monitor nu poate, pur şi simplu, măi pisi, nu e în stare să te îndemne la ceva mai mult decât de a sta. Nu e simplu, satisfăcător, să stai? Eu înţeleg că se doreşte (fără un rezultat) să se demonstreze că omul e provenit din maimuţă, iar ca şi cobai are o întreagă gloată, care nu raţionează, care nu creează, care consumă şi cacă. Imaginea această o văd clar când merg în satul unde a trăit bunica mea. Sunt săraci, foarte săraci, iar prima intenţie e să spui: „Vai, săracii de ei…” dar sunt aşa de puturoooşi, că a doua intenţie e să zici: „Vai, dar puturoşi mai sunt.” Oamenii de acest gen şi-au făcut un idol în propria casă ( în fine, l-au cumpărat). Se închină la televizor, la tv cu multe posturi. Dimineaţa se trezesc, pac deschid televizorul, la amiază tot…seara oare ce fac? Ceea ce m-a revoltat a fost că femeia din casa de puturoşi îşi lăuda băiatul de câteva luni: „Vaii, deschid tv şi el rămâne cu ochii ficşi la desene, până să adoarmă.” Fiindcă religia falsă întotdeauna te va obliga de mic, îţi va imprima pe retină că tu tre’ să fii într-un anumit mod, nu tre’ să gândeşti, tre’ să aparţii şi să te închini unui anumit idol, sau trei în unul(ca nescafeul). Dar ar fi ruşinos, să-i etichetez pe cei de la ţară ca stând mult timp în faţa tv. Nicidecum. Indiferent de mediu, foarte mulţi deschid tv. Acolo e calea, adevărul şi moartea. Creativului. Şi cineva o să se trezească şi înainte să deschidă tv, o să: „Huuu, eşti bătut în cap. Eşti fanatic. Huu!” N-am zis că n-ar fi lucruri interesante pe discovery, dar modul în care tv în sine te faci să stai şi să priveşti, să te trezeşti de dimineaţă, în vacanţă şi să dai din post în post ihihi, că uau am găsit ceva interesant, mă înfioară. Face din noi legume. Iar din oameni-legume nu iese o mâncare bună. Acelaşi lucru se aplică sfântului Calculator care zilnic e sărbătorit. Aşa cum mulţi au idoli pe pereţi, sub formă de picturi, televizorul, calcutorul sunt tot icoane, care în schimb îşi schimbă imaginea şi-s mai interesante, care-s făcătoare de minuni instant (ca nescafeul). Şi aici se va trezi unul care deja stă la calcutorul şi va zice: „Ce spălat pe creier eşti!” Dar nu mă refer la cineva care se chinuie, produce ceva pe net( mă gândesc la cei care fac web design, munca lor e chiar fascinantă), ci la timpul pierdut pe discuţii lungi, fără substanţă, pe privitul şi modificatul fotografiilor, pe tot ce înseamnă să stai, sau să faci dar fără rost. Tehnologia e utilă, aş fi un habotnic să spun că ea nu ar trebui folosită. Ci cum o foloseşte, dacă ajungi să faci idol din ea. Nu-mi place să categorisesc dar sunt 2 mari părţi: cei care creează dar şi se înfruptă din ce au creat alţii şi cei care doar se înfruptă. În care mă aflu eu?
Dar despre tv şi calc s-a scris o grămadă, sunt subiecte plicti. Dar vreau să vorbesc despre un alt idol, o altă icoană căreia prea mulţi se închină: oglinda. Ajungem să facem din cel ce îl privim în oglindă un dumnezeu. Nu e greşit să te aranjezi. Avem nevoie de oglindă. Dar ajung deseori să cunosc persoane prea bine aranjate, exagerat de bine asortate, unghiuţele, tu fatăă, cu ceasul, ciorapii, cerceluşii şi ochii plasticaţi, toţi sunt de o nuanţă. Mă înfioară. Denotă că pun un accent prea mare aspect. Iar eu ascult rar Akcent. E trist să ajungi să te pregăteşti cu 2 ore înainte ca să pleci la o plimbare. Poate e mai bine să citeşti ceva o oră şi doar în cealaltă să te modeşti. Stratul de fard face din piele, o bucată de cauciuc, o bucată de kitch. Şi nu m-am referit doar la fete, dar câteodată chiar dacă naturalul nu e perfect, ci e cu un coş, cu o vânătaie, cu buze crăpate, parcă are alt farmec. Eşti om, nu păpuşă de plastic.Şi închinarea la toţi idolii ăştia, duce la mustrări fiindcă conştiinţa lucrează şi în timp ce stai simţi un mic sentiment de inutilitate, duce la frustrări că de ce nu mă place chiar dacă sunt aşa frumoasă (oare nu mi-am rujut destul personalitatea?), ori frumos (oare nu mi-am aranjat bine freza caracterului meu de lut?). Duce la deprimări.
Îmi place enorm să vin seara obosit. Sună bizar, dar îmi place să mă trezesc când soarele îmi plesneşte o palmă dinspre est şi-mi încep activitatea şi seară să mă întorc când soarele bate dinspre vest şi-mi tulbură cerul. Nu vreau să-mi las creativitatea să moară.Vreau. Să mişc, să scriu, să iubesc. Poezia din noi e forţată de împrejurări să dispară. Cea ce mă străduiesc în fiecare zi e ca ea să-mi scrie eul lăuntric. Am realizat că nu cei din pieţe şi de pe la colţuri erau poeţi papă-lapte, ci eu am avut în inimă o poezie papă-lapte. Despre activităţi, despre munca mea şi despre oameni şi fructe vreau să scriu în locşorul ăsta web.
De ce nu ne folosim energia? Când e o plăcere să fii om.
