noiembrie 2009

Mă zbengui, cam în fiecare zi, câteva zeci de minute, de când dădeam play la casetofon, cu o casetă trupa Genius şi pân-acum când dau drumul youtubului. Mika, în ultimul videoclip “We are golden” exprimă bine ce înseamnă şi pentru mine zbânţu-zbengu-zburdă-iala asta. Nu pot să nu sar, să nu joc picioarele, să nu transpir întinzându-mă-n tavan, sau să mă strâmb în oglindă, cântând de-a dreptul prost, răguşit în timp ce-s în maieu şi chilot. E intim. Ce nu a putut să surprindă videoclipul Mikăi e ce gândeşti,  ce zbori,  ce visezi în momentele alea. Te vezi pe căi ferate luându-te la întrecere cu trenul, sari de pe un bloc pe altul sau înotând lângă un delfin prin inimă.  Câteodată mă trezesc pe stradă, mergând agale, că oamenii ăştia nu călătoresc măcar o dată în imaginaţia unui copil. Cât de colorat ar fi oraşul şi cât de gol de reclame şi chipuri ce promit nimic, nimicuri.

Ieri am avut o experienţă interesantă, din care am avut multe de  învăţat. Am participat la un Blogtrip organizat de Bobby Voicu la Suceava. N-am ştiut să răspund prea bine când a trebuit să zic cea mai faină chestie care mi s-a întâmplat prin intermediu blogului. Aş răspunde că alături de plăcerea de-a scrie, îmi place şi să ştiu că pe buza celui ce mă citeşte câteodată schiţez şi un zâmbet. M-am trezit pe la 5 dimineaţa şi mă foiam prin cearşafuri, pălmuit de “vreau să scriu mai bine, să schimb lenevia de pe fruct, parcă-i putrezit”, de ” cui scriu de-acu?”, de “ce obiectiv am şi ce conduită să am faţă de cei ce aruncă o privire şi pe-aici?”. Mi-a plăcut de o idee spusă de Adrian Ciubotaru: “fă risipă de resurse, de idei, de timp, de pasiune”. Şi câtă risipă fac tolănit în scaun, canapea sau întins pe covor în reverii. Chiar nu-mi pot direcţiona risipa asta spre oameni? Ţin minte ce gânduri aveam când am mers la bancă să plătesc fructul.com. Să scriu pentru cei puţini ce mă citesc, să-i bucur şi să-l bucur pe Dumnezeul în care cred. Şi asta am să fac. Într-o lume de urât e plăcut să te strecori, să găseşti frumosul. Prin scris îl descoperi, prin călătorie, prin discuţii la ceai.

Revenind la zbenguiala de care vorbeam, atunci îţi zburdă fiecare muşchi şi articulaţie, păşind prin tot felul de locuri şi cărărui. Şi cum mă plimbam eu aşa, la o răscruce de drumuri mă întâlnesc cu o donşoară ce se recomandă hoţ de vise. Dar despre ea, altădată.

Eu iubesc.

• A nins!

Iarna e un bun decolorant. Parcă e un program de prelucrat fotografii ce desaturează lăsând totul alb-negru. Şi eu m-am decolorat. Că am pardesiu gri, fular negru, cămaşă albă şi un sacou închis, în mine tot se zbenguie băiatul în slipul de culoarea curcubeului.

• Un gândac s-a infiltrat în mod abuziv în casa mea în această dimineaţă la ora 6 şi 23 minute.

Întrând în dormitor nu a găsit decât un nene nebărbierit, sforăit, dezvelit şi cu picioarele suspendate înafara patului. După ce şi-a aşezat antenele (la gândac mă refer) şi-a continuat vizitele pe conducta de apă rece la vecinul de la 1 care nu era acasă, apoi la vecina de la parter care de bucurie, cred, i-a sărit şi fardul şi pieptănul şi cafeaua din mâna. În mod subit, gândacul nostru, a decedat după ce a suferit un traumatism cranio-antenal provocat de un material dur numit manual de bio.

• Din cauza vegetaţiei de lenevie, pe trotuarele oraşului s-au înmulţit scaieţi de cerşetori.

La câteva sute de metri tot trebuie să dai jos 2,3 scaieţi prinşi de pantaloni. Aceştia, după ce toarnă scaieţei, îi folosesc pe post de obiecte de cerşit. Cerşitul e o afacere, un cerşetor câştigă pe zi mai mult decât un salahor pe şantier. Dacă le dai bani nu faci faptă bună, ci încurajezi lenevia. Cei mai mulţi dintre ei au 2 picioare, 2 mâini şi sunt apţi de muncă. Ajung până acolo încât îţi împing pe gât o icoană, pe care dacă nu o cumperi  o să pici la examenul de şoferit, de bac şi nici n-o să ai noroc în dragoste. Eu nu cred în icoanele lor, aşa că am luat şi permisul, bacul… numai în dragoste au avut dreptate. Fiindcă nu am avut noroc, dar nici n-am avut nevoie pentru că nu cred în el. Eu iubesc.

Şi tu spui dor, pe buz’ de turturică

Şi eu spun nu, pe buz’ de evantai

Cobor şi setea se ridică

Iar rujul tău dizolvă cana mea

de ceai