decembrie 2009

Navigaţi în arhiva lunară pentru decembrie 2009

Fata mea,

De ce are nevoie omul? De doi metri pătrăţi unde să se odihnească, de un litru jumate de apă şi un kg, două de mâncare pe zi. Mai are nevoie de un metru pătrat de iarbă unde să facă şuşu. Când e frig, are nevoie să fie învelit de îmbrăcăminte, nu prea groasă, iar câteodată nu are nevoie decât de un slip. Iarna, are nevoie de câteva lemne să le pună-n sobă, iar vara aceiaşi cantitate de lemn ca să doarmă liniştit sub cerul liber lângă foc. Mai are nevoie de un adăpost. Chiar din lut. Străbunica mea şi-a crescut cei nouă copii într-o casă de lut.

De ce are nevoie, de fapt, omul? De braţul ei, când îşi odihneşte capul, de câţiva mililitri de sărut, de câteva grame de vorbe plăcute, de o ureche atentă căreia să-i povestească supărările prin care a trecut peste zi. Omul are nevoie să se învelească în respectul ei. Are nevoie de căldura trupului ei şi câteodată doar de căldura mâinii ce-i mângâie obrazul. Mai are nevoie de un adăpost. Chiar din lut. Noi suntem lut, draga mea.

Cu mulţumire,

omul tău.

Simplu

“Eu nu înţeleg cum tu nu sărbătoreşti Crăciunul.”

“Dar n-ar fi stupid de plictisitor să fim toţi la fel?”

Mulţumesc

“Păi lumea e frumoasă, dar puţin murdară. Tu ştii să o speli.”

Tare am mai mers cu bunică-miu (adică moşu-miu) în primblări cu trenul. Nu înţelegeam de ce mă ducea în gară cu o oră înainte să urcăm în tren. Venea pe la cinci, şase dimineaţa, la mine, mama mă îmbrăca gros şi-mi dădea de grijă, luam troleul grăbiţi, ajungeam în gară, stăteam stresat la coadă (că dacă nu putem cumpăra bilete până vine trenul?), iar apoi într-un calm total ne puneam să aşteptăm zeci de minute pân’ să plecăm. Dar acum înţeleg de ce. Ca să nu fiu nevoit să alerg după tren aşa cum am făcut acum trei dăţi când n-a mai fost moşu’ lângă mine şi am plecat la Cacica, cum am făcut penultima oară când am mers la Rădăuţi şi cum am făcut şi ultima oară când am alergat după trenul care mă duce la Humor.

Nu înţeleg nici treaba asta cu îngheţatul mâinilor. Nu te dor când îngheaţă, ci atunci când se dezgheaţă. Aşa cum mi s-a întâmplat odată, la Vatra Dornei, dar şi a doua oară şi cum s-a întâmplat, acum, când am uitat să-mi pun mănuşile încercând să prind trenul care mă duce la Humor. Dar acum înţeleg, de ce mă dor când se dezgheaţă. Ca să preţuiesc căldura: căldura de la calorifer, căldura din soba bunicii, căldura din trenul care mă duce la Humor.

Nu înţeleg nici firele de curent electric ce stau deasupra căii ferate. Firul stă. Stă de zeci de ani, prins de stâlp. Totuşi prin el trece infinitate de electroni ce pun în mişcare tone de metal, adică pe tren. Firul pe lângă că stă e şi rece. Bate vântul în el, e metal, e rece. Şi totuşi firul ăla încălzeşte interiorul trenului care mă duce la Humor.

Vorbeam de căldură, într-o lume ca firul de curent. Oamenii sunt neutrii. Te uiţi, în tren, la feţele lor şi n-au expresie, stau rădăciţi, fără să-şi vorbească şi culmea e că toţi sunt o familie şi au pe domn’ controlor, ca naş, în trenul care mă duce la Humor.

Nu pot sta jos în tren. Mi s-a întâmplat o dată, ca la un drum de zece ore cu trenul, doar una să stau jos. Mă plimb dintr-o parte în alta uitându-mă la peisaj. Şi peisajul ăsta de iarnă nu-l înteleg. Câmpuri acoperite de alb şi conturiri de creion: copaci, case, sate în zare, câte o haltă îngheţată, un vultur, singur, pe o cracă. Câte-o căprioară, singură, după nişte mărăcini. Şi mă întreb cine are grijă de urecheatul ăla de iepure ce fuge în sensul opus trenului care mă duce la Humor?

Şi nu durează mult şi ajung. Şi-mi zic, mirat, după ce cobor:

Nu mă aşteaptă nimenea în gară la Humor.

Miere

“Mi-am făcut un ceai.”

“Şi ai pus miere?”

“Nu.”

“Atunci pune-mă pe mine.”

Dilemă

“Eu pe voi, fetele, nu vă înţeleg.”

“De ce?”

“Că, dacă v-aş înţelege, n-ar avea nici un farmec.”

Întrebare

Astăzi, pe tren, o domnişoară vorbea la telefon:

“Puiuţ, de ce eşti măgar?”

Oftări

Câteodată vreau să mă însor şi nu se uită nimenea la mine.

Câteodată nu vreau să mă însor şi fetele, frumoasele, imediat îmi sar în cap.

Astăzi e ziua în care nu vreau să mă însor.

M-am trezit fără voce. De parcă aş fi avut un vis absurd în care la un mare ospăţ aş fi mâncat cu poftă sârmă-ghimpată. Dar numai dimineaţă am realizat că atât de rău mi-am rănit buzele, sunt crăpate şi pline de sânge. Am mai realizat că una din ghemotocuri de sârmă-ghimpată mi s-a încâlcit în corzile vocale. De asta nu mai pot vorbi.

Dar n-a fost un vis absurd, ci e  o simplă răceală, ce mă torturează. Parcă râde de mine:  se cheamă răceală, dar nu te răcoreşte, ci te persecută cu febră. Boala e o tortură fiindcă te izolează, fără să se folosească pereţi groşi, de gratii, lacăte şi gardieni. Boala face din casa ta un lagăr de concentrare, nu te lasă să ieşi fiindcă te-ar urmări şi oriunde te vei opri te va pedepsi mai crud. Iar prietenii nu te vizitează fiindcă le este frică să nu ajungă şi ei torturaţi. Boala te umileşte, îţi ordonă să tot apleci capul ca să laşi tusa să-ţi biciuiască gâtul şi plămânii. Se joacă cu mintea ta, noapte dormi agitat, ziua te lasă fără vlagă. Oamenii au inventat dispozitive grele, mari de tortură, totuşi boala ştie să schingiuiască fără nimic, fiecare celulă din corp. De-a lungul istoriei oamenii au fost torturaţi din motive verosimile: unul ar fi că un nene avea un fix că toţi oamenii trebuie omorâţi  cu excepţia  blonzilor cu ochi albaştrii, chit că el avea părul de culoare-nchisă, alt motiv era că oamenii ce deţineau o Biblie trebuiau arşi pe rug chiar de cei care spuneau că-şi bazează învăţăturile pe Biblie. Dar toate aceste torturi au dispărut. Totuşi boala nu numai că nu dispare, dar se perfecţionează. Medicii găsesc noi soluţii, noi aparate, noi medicamente,  noi vaccinuri şi tratamente. Boala, însă, are un pas înaintea lor şi  n-are 6 ani facultate, nici măcar nu ştie să citească.  Ea găseşte noi metode de a tortura oase, muşchi, creier, organe interne, glande sau gene, de-ai provoca calvar omului. Iar medicii o pot detecta numai când a intrat în om. Omul poate folosi tehnica militară să distrugă dintr-un buton o ţară şi tot el e incapabil să ducă un război cu-n virus, cu-o boală. Uneori mă întreb dacă viruşii sunt tot mai inteligenţi sau corpul omenesc ( “după mii de ani de (teorie a) evoluţie”) devine tot mai slab, mai vulnerabil, mai imperfect?

Tare-ţi mai doreşti mângâiere când eşti bolnav. Stăteam rezemat de biroul meu, fără chef, fără cuvânt şi-mi doream atât de mult  să treacă lent o mână prin părul meu, o dată.

Doar o dată.

“Cât e ceasul?”

“Unu fără ceva.”

“Fără cât?”

“Fără tine.”

Oul şi iepurele

“Zeiţa feniciană a fertilităţii, Astarte, are ca simboluri oul şi iepurele. Diversele statuete ale Astartei o înfăţişează cu organele sexuale foarte mari sau cu un iepure lângă ea şi cu un ou în mână.”

Mă întreb ce sărbătoare are aceleaşi simboluri.

“Spune-mi pe bune, tu chiar ai iubit vreodată?”

“Nu. Un copil nu ştie să iubească.”

“Dar i-ai zis că o iubeşti.”

“Da.”

“Nemernicule.”

“Uite de ce nu am prietenă. Nu mai vreau să mint.”

Iubirea înseamnă şi responsabilitate. Cum aş putea să fiu responsabil de sentimentele ei când eu nu am grija hranei ce va fi pusă mâine pe masă, grija întreţinerii, hainelor, ratelor? Sunt copil, fără responsabilităţi, întreţinut de mama şi tata.