Mi-am lovit atât de rău buzele. Au alunecat şi au căzut în gol. S-au frânt.
De ce nu m-ai avertizat că ai gropiţe-n obraji?
Navigaţi în arhiva lunară pentru ianuarie 2010
Ţi-am pregătit un buchet de trandaspini, să ţi-l ofer când te-ntâlsec. Iar tu mi-ai pregătit o îmbrăţisare la a doua sărustâncă. Părul tău blondulat se învârte-n degefoarfece, iar ochii mei îţi beau chipul ca pe-o băutspurcă tare.
Mi-ai spus de-atâtea ori că mă iubzbeşti, în sărustânci. Dar o fi fost cuflintele-ţi adevărsate? Sau au fost doar vorbe de motrend?
În duşuială m-au podidit întrebările.
Dacă fiecare ar citi cărţi în timp ce stă pe veceu, am fi şi mai înţelepţi?
Dacă fiecare s-ar spăla pe dinţi zilnic, ne-am vorbi mai frumos unul altuia?
Dacă fiecare s-ar clăti pe faţă cu apă rece, ne-am trezi din mediocritate?
Dacă fiecare s-ar privi în oglindă, ne-am strădui să schimbăm ceva din trăsăturile banale?
Dacă fiecare s-ar spăla pe mâini de fiecare dată când ar veni de-afară, am spăla şi greşelile celor apropiaţi nouă?
Dacă fiecare ar şti, când se duşuieşte, să potrivească apa caldă cu apa rece, am ştii să ne potrivim între noi?
“Băi baie, de ce mi-am pus spumă de ras pe periuţa de dinţi?”
“De adormit.”
“Mama, vreau să-mi pun mai multe flori în cameră. La mine, am o amărâtă de floare şi sor-mea are, la ea, un cactus.”
“Nu-mi fă mie casa laborator de botanică. Când o să fii la casa ta să-ţi ţii flori câte vrei şi Cristina, să-şi ţină, la casa ei, căţeluşi câţi vrea. Şi lăsaţi-ne pe noi moşnegii să ţinem…”
“…unul la altul” zise tata.
O mamă îşi îmbrăţişează băieţelul cât de mult poate. Îl pupă, îl gâdilă, îl mângâie tandru, râde cu el, îl ţine la piept, îl ridică atunci când cade, îl stropeşte cu apă, îl iartă, îl protejează, îl sărută. Îl iubeşte. Îi şopteşte un cântec, să-l adoarmă.
Fiindcă mama ştie că acel bebe va deveni un bărbat puternic ce-şi va trata la fel domniţa.
“Of, of… până când o să mai am grijă de tine?”
“Pân’ mă-nsor, mamă.”
“Da o să aibă grijă fata ta de tine?”
“Asta-i îngrijorarea ta? Nu-ţi dai seama ce capacitate vie, de-avea grijă, are o fată pentru băiatul ei.”
“Nuuuu, nu-mi dau eu seama. Că eu n-am grijă de tac-tu…”
“Domniţă, cer permisiunea de-a mă lăsa să vă curtez.”
“Cavalerule, ce mă bucur! De ani întregi mă chinui şi încerc să fac să pricepi că-mi placi şi tot n-ai înţeles.”
“… da?… atunci ne va fi mai uşor, domniţa mea.”
“Nu, nu, nu. Dimpotrivă, domnul meu. Îţi va fi mai greu. Că, de astăzi, mă fac că nu mai vreau eu.”
M-am trezit, am ieşit pe fereastră şi am luat la întrebări zăpada adunată pe pervaz:
Băi zăpadă, îmi clătesc eu faţa cu tine sau te înviorezi tu pe chip cu mine?
Greu mai e să fii singur pe o potecă de munte. Mintea începe să se joace cu tine. Te simţi nedorit de pădure şi parcă cineva te urmăreşte. Şi oricând pe cărare te aştepţi să te aştepte vreo fiară. Îţi auzi doar respiraţia când te opreşti, în mutul peisajului. M-am pornit foarte devreme din locul unde am dormit şi făcusem un calcul ca la 8 să fiu sus. Traseu de patru ore, l-am făcut în două jumătate, împins de frică, de ceea ce căutam. Un singură întâmplare n-am înţeles-o şi nici acum nu o pot scoate din cap. Mă oprisem la un izvor să-mi răcoresc faţa când observ o fată, coborând. Purta rochiţă şi papucei comozi. Paşi fierbinţi pe cărare. Cum e obiceiul să saluţi pe fiecare om întâlnit pe munte, şi ruşinat, am salutat-o. M-a întrebat unde merg şi îmi spusese că nu e bine să urc singur pe munte şi că o să găsesc floarea de colţ pe care o caut. Şi înainte să-şi continue drumul, mi-a râs:
“Să nu trezeşti sau să stârneşti în tine iubirea până nu vrea ea.”
Şi a plecat. Nici acum nu înţeleg, cum de am întâlnit-o. Aş mai fi vrut să mai vorbesc cu ea, să o întreb dar ea ce caută singură pe-acolo. Dar nu mă puteam întoarce. Nici nu ştiu cum o cheamă… Iar eu aveam clar în minte să ajung sus, să găsesc floarea de colţ.
Un ac îl găseşti într-un car cu fân folosind un magnet. Dar eu? Într-un car cu stânci, unde să găsesc floarea? O căutam cu sete, cu buze uscate, uscate ca pietrele pe care călcam cu bocancii. Deviasem de la cărare, mă trezisem în locuri neumblate, în sălbatic pur. Dar n-ai cum să găseşti floare de colţ în locuri pe unde trec toţi. O viperă se încălzea agale. M-a simţit. Nu vrea glasuri, vibraţii, grabă. Ca să mă evite şi-a târât corpul după o piatră.
Unii ar zice că sunt nebun, că sunt alte flori mult mai colorate, mai frumoase, aşa cum e orhideea. Dar floarea de colţ prin simplitatea ei te cucereşte. Orhideea trebuie să o creşti, să o uzi, să-i vorbeşti, pe când floarea de colţ creşte singură înconjurată de stânci, de vipere şi fiare.
Cât curaj, ca într-o lume urâtă, să rămâi frumoasă.
Totul e mut în jur, totuşi simţi cum floarea de colţ te cheamă. O auzi cum îţi spune să ai grijă pe unde calci. Iar când o vezi te roagă să fii blând, să n-o loveşti, ci să vegheţi asupra ei.
Frumoase-s toate, dar tu eşti ca floarea de colţ.
“Nu-i bine să-ţi spun că eşti frumoasă. Aşa că n-am să-ţi spun. Bine?”
“Nu-mi spune. Şopteşte-mi.”
“Ce faci, Ov?”
“Ovidesc, Dani.”
“Şi altceva?”
“Vorbeam cu fetele şi tu m-ai întrerupt.”
“Adică ce, eu-s întrerupător?!”
Mă duc până-n bucătărie, mă întreabă tata:
De ce eşti îngândurat, băiatu’ lu’ tata?
Apoi merg în sufragerie, o întâlnesc pe mama:
Ce face frumosul mamei?
Deci al cui sunt?
Sămânţa de sequoia e mai mică decât un bob de orez. Pusă în pământ începe să crească. Celula-zigot e tot ca o sămânţă ce începe să se dezvolte în uterul mamei. După un timp, planta sparge pământul şi ia contact cu lumina, cu aerul. După nouă luni de dezvoltare, omului i se întâmplă acelaşi lucru, vede culoarea luminii.
Dar dacă în jurul acelei plante s-ar aduna zeci de oameni, iar toţi ar începe să râdă de ea, că e mică, că e neajutorată, că nu va reuşi, că e urâtă aşa verde, că n-are nevoie să crească, n-are nevoie de frunze, de ramuri, de soare… planta i-ar asculta?
Dacă ar veni cei mai puternici oameni de pe Pământ, cu armatele lor de tăietori, cu drujbe şi buldozere şi ar ameninţa planta că dacă mai creşte un centimetru o va scoate din rădăcini, o va face bucăţi şi o va arunca în foc… planta i-ar asculta?
Dacă ar veni cei mai mari gânditori ai acestei lumi, cei mai buni avocaţi, scriitori, psihologi şi ar aduce plantei argumente convingătoare că e mai bine să devină animal… planta i-ar asculta?
Planta nu se teme de oameni, nu se teme de moarte, ea vrea să crească, să devină plantă frumoasă, perseverează să urce cât mai sus. Revenind la om, de cum a văzut lumina zilei, i se taie câte o cracă de către tăietorii de vise, tăietori de înţelepciune, de către buldozere ce strivesc speranţe. Omul ajunge să înţeleagă că “asta-i viaţa”, că e sortit unui destin şi că n-are ce face. Înţelege vag că are dumnezei cel va arde-n foc de face rău, dar cu bani se poate rezolva. Înţelege că succesul înseamnă bani şi pentru ei aleargă mult, străpungându-se cu multe dureri. E ca şi cum un copac n-ar căuta izvoare răcoroase de apă, ci de sodă caustică.
Omul se face şi câine, omul se face şi porc şi bou de tracţiune şi măgar când alţii mai puternici îl ameninţă. Omul e fricos şi vorbeşte mult iar sequoia dintr-o sămânţă se înalţă cât un zgârie-nori, tăcând.
Mi-am aruncat privirile împreună cu Dănuţ asupra acestei lumi şi am realizat că fetele sunt iubite, sunt bite, sunt deosebite şi sunt.