februarie 2010

Navigaţi în arhiva lunară pentru februarie 2010

Mama mea găseşte, azi, în cutia poştală o scrisoare ce îi este adresată. Şi chiar nu poţi să-ţi dai seama cine a scris-o.

Stimată doamnă Gabriela,

Sunt patroana Agenţiei Matrimoniale – Mariaj Durabil, cu sediul în Suceava, str. Iubirii nr.65. Din surse credibile am aflat intenţia dumneavoastră de a vă vinde soţul şi de aceea vă înştiinţăm că suntem interesaţi de a intermedia această afacere. Prin expertele agenţiei noastre, vă asigurăm de tot concursul în această intermediere şi de o reuşită favorabilă, ambelor părţi.

Din verificările de durată făcute de noi, cu scuzele de rigoare, fără ca dumneavoastră să cunoaşteţi acest aspect, vă informăm că persoana, pe care intenţionaţi să o vindeţi, a obţinut calificativul: STANDARD RIDICAT.

Totodată, vă înştiinţăm că sunt deja numeroase persoane interesate de a-l achiziţiona. Specificăm acest lucru pentru a vă scuti de alte cheltuieli inutile cu anunţuri, etc.

Recunosc că şi eu, în calitate de patroană a acestei agenţii, sunt interesată, chiar dacă nu am împlinit treizeci de ani. Pentru liniştea dumneavoastră sufletească, vă asigurăm că-i vom oferi condiţii de trai luxuriante domnului Marcel (actualmente alintat de tot personalul nostru “Iubii”). După încheierea negocierilor şi perfectarea contractului de achiziţie, acesta nu va avea voie să muncească fizic. I se va sugera, şoptit, să facă zilnic gimnastică de întreţinere şi va avea posibilitatea să călătorească mult, chiar şi cu vase de croazieră de cinci stele, peste ocean.

Doamnă Gabriela, pentru reuşita acestei afaceri, vă invităm la sediul agenţiei noastre. Vom purta discuţii referitoare la pretenţiile dumneavoastră materiale, clauze ce vor fi stipulate şi în viitorul contract perfectat.

În speranţa că intuiţi nerăbdarea noastră, vă mulţumim pentru bunele intenţii şi sperăm din toată inima să nu vă răzgândiţi.

Manager general,

domnişoara Năbădică Iubărela


Noaptea, târziu

Mi-ai cerut să-ţi stau o clipă

În îmbrăţişarea-ţi strânsă.

Nu mă prinde de aripă,

Ce se zbate, ce stă plânsă.

O fii, tu şoaptă,

Jocul nostru doar pripit?

Ba ne duce, ba ne poartă…

Pân’ rămânem făr’ de-aripi?

Nu te vreau, tristeţe vagă,

Nu mai vreau un vas de lut.

Eu vreau sărut cu gust de fragă

Şi să o-mbrăţişez sub nuc.

Mi-ai cerut din depărtare

Spaţiul să ţi-l dau în mâini.

Şi te-am dus până la soare

Te rog, a mea rămâi.

Mişcă gândul în eter,

Gând ce nu-l mai dau.

Nu ne despărţim defel,

Nici nu poţi şi nici nu vreau.

Nu lăsa, privire dragă,

Fruntea să ţi se-ncrunte.

Să fugim în ceaţa vagă,

Să-ţi sărut un pup pe frunte.

În zăpăduri

Sunt.

“Sunt puţin obosită, dar cu zâmbetul pe buze. Adică aş vrea să fie în buze. Să nu pot să îl mai iau.”

A.

Unde?

“Mergem?”

“Unde?”

“Unde n-ai putea ajunge fără mine.”

Atât de drag îmi este câte un pui de somn, la amiază.

Eu şi Ea

Aşa cum spuneam în scriitura “Eu şi Ele“, duminică am fost cu fetele la o plimbare. Trebuie să vorbesc despre un episod când le-am lăsat pe ele să meargă pe cărăruia sigură, bătută, de pe lângă marginea pădurii. Eu, însă, am vrut să fiu singur călător prin mijloc de pădure. Să-i descopăr năuntrul. Făceam salturi uriaşe coborând în prăpastie, alergam, alteori tiptil păşeam pe sub crengi, arbuşti să nu-i ating, să nu le tulbur veşnicia. Printre copaci, fără să am un drum călcat, mă tot scufundam mai mult, tot mai mult. Câtă linişte. Ce blândă e… Abia am început să o înţeleg, abia am început să-i simt bătăile inimii. Abia am ascuţit creionul pentru a-i schiţa trupul, gândul. Şi i-am promis că nu-l voi lăsa jos, că-l voi ţine strâns.

M-am oprit într-un loc în care soarele mângâia zăpada. M-am lăsat pe spate şi, întins, am făcut o fotografie cerului.

Nu ne trebuie mai mult, ca să ne regăsim. Doar să ne lăsăm în zăpadă sau în iarbă şi să privim cerul. Ca răsplată, m-a sărutat pe frunte un pic, cu zăpadă căzută de pe-o rămurea.

Ţin la ea, dar ea deja ştie asta.

Glamour & Urban

M-am gândit s-o-ncep într-un stil glamour şi urban: îmi place să strâng fânul. Era august şi atât de tare mi-a plăcut, încât l-am rugat pe tata să-mi facă o fotografie, să am amintire pe telefon cum strâng fân. Şi-acum o mai am. Îmi place că trecând cu grebla prin iarba moartă, apare de sub ea cea vie, verde.

Inima trebuie mereu greblată de sentimente uscate.

Eu şi Ele

Duminică m-am invitat la o plimbare cu fetele. Sună cam ciudat să fii băiat singur între opt fete.  Dar pentru mine e normal şi am impresia că e şi plăcut. A fost aşa frumos… şi azi, după două zile, am febră musculară la cât le-am bulgărit. Şi-acum vor apărea voci fine, ce-mi vor sări în cap: “cum ai putut tu să le loveşti cu bulgări, băi urâtule?” Păi dacă ele au început? Ele vor să fie bulgărite. Mi-am amintit de o vorbă de-a lui tata ce mi-a spus-o când îmi explica cum stă treaba cu fetele: “fiule, ia aminte la ce-ţi spun! Fetele vor să fie bulgărite.” Mare dreptate avea tata, dar nu ţin minte să fi spus aşa vorbă. Revenind, eu nu puteam să intru-n grupul lor. Cum să le asculţi când ştiţi cum vorbesc ele: toate o dată şi totuşi se înţeleg. E-un mister ce depăşeşte capacitatea minţii de băiat. Aşa că eu nu puteam decât să mă învârt în jurul lor ca un căţel şi tot lătram cu bulgări. Câte un bulgăre le mai lua fesul, altul le intra în ochi, le mai enervam, le mai auzeam “las’ să vezi ce-ţi fac eu ţie”…şi tot aşa. Recunosc: la un moment dat m-au împresurat (ca pe turci la Rovine), m-au băgat în zăpadă de am simţit-o pân’ la piele, au sărit pe mine şi mi-au făcut minunăţie de baie rece. Dar mai tre’ să recunosc ceva: la un moment dat m-am lăsat împresurat, m-am lăsat băgat în zăpadă, am lăsat să sară pe mine şi să-mi facă o baie rece. Am impresia că e acelaşi moment cu precedentul.

Eh, la sfârşitul zilei am văzut că m-am descurcat, chit că au fost opt. Mai greu e, cu o singură fată, să te descurci…

Firul de iarbă

Întâmplarea face ca de multe ori să fiu în vreun loc, când nu mă aştept deloc să fiu acolo. Nu mă gândeam că azi-noapte pe la 3, pe o ninsoare de nu vedeai la trei metri-n faţă să fiu într-o Dacie veche, undeva departe, în mijlocul sălbaticului. N-are rost să zic cum am ajuns pe-acolo, nu-i ăsta scopul scriiturii noastre, ci vreau să vorbesc despre ceva ce m-a mirat. Păşeam din vorbă-n vorbă cu şoferul. Şoferul conducea aşa relaxat, ştia bine drumul, şi nu înţeleg ce drum vedea el, că în faţa mea era doar zăpadă. La un moment dat începe să-mi spună că trăieşte greu, că nu mai suportă ce se întâmplă şi că abia aşteaptă să vină Dumnezeu să ardă tot Pământul. Am început să zâmbesc, mirat fiind de cuvintele lui. I-am spus că eu nu cred că va fi distrus. S-a mirat şi el şi cunoscând Biblia a început să-mi spună versete din ea. În minte mi-au venit două argumente, unul slab şi unul tare.

Călătoria mea s-a terminat abia dimineaţa, lăsând în urmă o discuţie faină, despre lucruri măreţe.  Şi înainte să mă întorc acasă, să mă culc, am zis să trec pe la un prieten bun să-i povestesc cum m-a surprins şoferul. Mi-a făcut un ceai din petale de trandafir.

— Şi el s-a înfierbântat văzând că-i explic logic fiecare verset pe care l-a adus în discuţie şi m-a întrebat răspicat: “Dă-mi măcar un motiv că Pământul n-o să fie distrus.” Şi m-am gândit să încep cu argumentul slab.

— Care?

— Firul de iarbă.

— Păi, ce motiv mai e şi ăsta?

— Păi am zis să încep cu cel slab. M-am gândit să-i spun despre fabrica de oxigen dintr-un fir de iarbă.

— Tu când eşti obosit începi să o iei pe coclauri. Ce treabă are una cu alta?

— Eşti culmea. I-am spus despre cum un fir de iarbă produce oxigen, fenomen fundamental pe Pământ, pentru ca noi  să trăim şi că într-un amărât fir de iarbă se petrec 70 de procese chimice pe care omul încă nu le înţelege.

— Şi?

— Şi Chimistul care a proiectat o astfel de uzină de-o complexitate ce depăşeşte gândirea umană şi totuşi atât de mică, nu a construit-o degeaba, ca să fie distrusă tot de el. Şi când i-am spus asta s-a lăsat căzut pe gânduri. Mult. Şi mă temeam acum să nu-l supăr dându-i şi argumentul tare, poate prea tare. Ştii cum îs oamenii, le place să le gâdili urechile cu lucruri complicate, SF-uri, dar se supără când le spui adevărul simplu.

— Api ce i-ai zis? Cuvintele din predica de pe munte când spune că cei blânzi vor moşteni pământul?

— Nu. Mai încearcă.

— Eclesiastul 1 cu 4 că o generaţie trece, alta vine dar pământul rămâne pentru totdeauna?

— Nu.

— Of… api care e, omule? În Isaia se spune că Pământul nu a fost creat în zadar, ci să fie locuit, în psalmi se spune că Pământul nu se va clătina de pe temeliile lui niciodată, şi în mai era un verset care spune că Dumnezeu îi va distruge pe cei ce distrug Pământul. Care-i argumentul?

— Floarea de mac.

— Pe tine te-a plesnit natura rău de tot, cu silvicultura ta cu tot. Şi ce i-ai zis şi la asta?

— I-am spus că în Biblie se vorbeşte de multe ori despre frumuseţea florilor de câmp şi chiar el a început să-mi spună cuvintele lui Isus despre crini. Le ştia pe de rost. Mi-am reamintit de câmpul ăla plin de maci în care am dormit vara trecută, de asta i-am zis de floarea de mac. Şi i-am pus o întrebare: aşa cum un om plin de iubire nu poate da cu o floare în iubita lui frumoasă, cum ar putea Dumnezeul iubirii să strivească corola unui mac, corolă de-o frumuseţe ce nu poate fi reprodusă?

M-am îmbrăcat gros, mi-am luat rucsacul, aparatul foto şi binoclul. Mi-am luat nişte petarde de mă-nconjoară câini şi curaj de mă-nconjoară oameni. Şi am plecat în pădure.

Lumină. Mesteacăn. Fulgi. Pin. Fag.

Sor-mea

“Sor-mea are 183 înălţime.”

“Aoleu, ce i-aţi dat de mâncare!?”

“Mingea de baschet.”

Luasem la întrebări o creatură de pe pervaz:

Băi pasăre, ce tot mă guguştiureşti de dimineaţă?

- Frunză verde de fazan, nu mă-nsor nici peste-un an. (Dănuţ)

- Frunză verde ruptă-n două, nu mă-nsor nici peste nouă. (eu)

- Frunză verde de opinci, ia mai scade tu vreo cinci.

- Frunză verde durdulie,  cum spui tu, aşa să fie…

Singurul pentru tine sunt eu.

Singura pentru mine eşti tu.

Singurii pentru jocul nostru suntem noi.

Singuri rătăcim în deşert.

Acolo, departe, e doar iluzia unei oaze

de iubire?

Căţelul latră

Mersesem azi pe pârtie cu Cristi, băiat bun. Şi de cum am ajuns, un câine stătea la o oarecare distanţă şi ne lătra cu tot nervul din el. Urcam până sus el ne lătra, coboram, el tot ne lătra. Stăteam, ne lătra. Lătra. Lătra. Şi s-a întâmplat la un moment dat să nu mai latre, dar ca să-şi tragă şi el sufletul să latre în continuare.

Deja eram departe, plecasem de pe pârtie şi tot se auzea cum lătra după noi. Aşa e şi-n viaţa noastră. Ştim că sunt persoane ce comentează. Asta e preocuparea lor, să comenteze. Şi comentează întruna despre alţii. Aşa-şi ocupă ei timpul. Sunt şi oameni harnici ce-şi văd de treabă, sunt oameni ce ştiu să se destindă, să se bucură de viaţă, dar se găsesc şi oameni ce n-au preocupări dinastea, dar comentează. Nu-i bai că sunt comentatori ( îi găsim lângă noi şi ne plicti sau îi găsim la tv unde totul e pe bază de comentat). Baiul e că putem cădea în capcana de-a sta şi ne holba la ce se comentează şi ne pierdem atât timp preţios.

Şi acum mă întreb: cum ar fi fost, în loc să mă bucur de iarnă, pe pârtie, să stau şi să mă holbez cum câţelul latră?

I love Bota!

Ai mei merg mâine la Botoşani. Sor-mea pleacă la Iaşi, iar eu am fost invitat la Vatra-Dornei pe pârtie. Dar eu sunt nevoit să stau în casă şi să învăţ la botanică. Am impresia că sunt oleacă amărât. Doar olecuţă.

Doi omi de vreo 45 de ani.

“Iubituuu..”

“Da.”

“Vină până la iubita ta..”

“Nu.”

Mi-am pierdut cel mai mult timpul aşteptând. Aşteptând să-mi cadă ceva din cer. Dar după 20 de ani am realizat că mi-au căzut din cer doar trei găinaţuri de cioară, direct în cap. Deci pe lângă că mi-au căzut foarte rar, au căzut chiar în momentele în care chiar nu aveam nevoie de ele.

Cred că ar trebui să mai mişc ceva.