Căţelul latră

Mersesem azi pe pârtie cu Cristi, băiat bun. Şi de cum am ajuns, un câine stătea la o oarecare distanţă şi ne lătra cu tot nervul din el. Urcam până sus el ne lătra, coboram, el tot ne lătra. Stăteam, ne lătra. Lătra. Lătra. Şi s-a întâmplat la un moment dat să nu mai latre, dar ca să-şi tragă şi el sufletul să latre în continuare.

Deja eram departe, plecasem de pe pârtie şi tot se auzea cum lătra după noi. Aşa e şi-n viaţa noastră. Ştim că sunt persoane ce comentează. Asta e preocuparea lor, să comenteze. Şi comentează întruna despre alţii. Aşa-şi ocupă ei timpul. Sunt şi oameni harnici ce-şi văd de treabă, sunt oameni ce ştiu să se destindă, să se bucură de viaţă, dar se găsesc şi oameni ce n-au preocupări dinastea, dar comentează. Nu-i bai că sunt comentatori ( îi găsim lângă noi şi ne plicti sau îi găsim la tv unde totul e pe bază de comentat). Baiul e că putem cădea în capcana de-a sta şi ne holba la ce se comentează şi ne pierdem atât timp preţios.

Şi acum mă întreb: cum ar fi fost, în loc să mă bucur de iarnă, pe pârtie, să stau şi să mă holbez cum câţelul latră?