hoinăreli

S-a-ntâlnit pe-o stradă largă

Un amărât şi-un treacă-meargă.

“— Ce faci, omule?” îl întreabă dând din rât

Ăla mai plin de viaţă, pe celălalt mai amărât.

“—Eh, ce să fac?… mai trăiesc pe-aici, pe-colo şi eu cum pot…

Dar ce mi se-ntâmplă, nene, eu consider prea de tot.”

“—Haai, băi nene, ce ţi se poate ţie întâmpla?

Decât când te culci târziu, să te certe maică-ta.”

“—Eee, mai rău! De 3 zile-ncoace arăt ca o cotoroanţă,

Mi-au apărut o groază de coşuri mari pe faţă.”

“—Lasăă, ce te-ngrijorezi atâta, vere?

Stai liniştit, frăţică, scapi şi tu de ele!”

“—Ast-am zis şi eu! Scap de ce n-am scăpat cât m-am ferit!

Problema-i că dacă am coşuri înseamnă că-s şi-ndrăgostit.”

“—Aşa-i! Dar ce-i rău în asta? Ce eşti tăntălău?

Câţi n-ar vrea să fie, nene, chiar în locul tău?”

“— Ast-am zis şi eu! Bine c-am fluturi în stomac!

Problema-i alta, care peste cap m-a dat!”

“—Api zii o dată! Văd că  la tine nici îndrăgostit să fii nu-i bine!”

“—Îi bine! Dar atât cer şi eu, măcar să ştiu de cine…”

Plăcerea de a fi om

Răspunsul la întrebarea “cum să mă trezesc fără greutate” e simplu: să dorm mai mult. În felul ăsta am mintea odihnită şi pot să mă aplec cu tot entuzismul asupra lucrurilor pe care vreau să le fac în acea zi. Problema apare când vreau să mă culc. Nu-mi prea vine să mă culc devreme şi ajung undeva după 12 noaptea să cad în saltea istovit. Dar asta înseamnă tortură asupra minţii mele. Aşa că trebuia să găsesc un motiv bun să mă duc cu plăcere la somn. Şi m-am pus cu coatele pe genunchi ca “Gânditoru” de la Hamangia să prind un motiv bun. Şi l-am găsit: visele! Am înţeles că e o plăcere să mă trezesc fascinat de ce-a putut mintea să-mi mai coacă, în ce film alb-negru m-a băgat, în care sunt şi actor principal. Dar ca să visez trebuie să dorm mai mult, deci să mă culc mai devreme. E ciudat cum tre’  să dorm 8,9 ore ca să mă visez într-un film ce-n realitate nu ţine 1,2 secunde. În vis timpul are altă dimensiune. Şi chiar îmi place să o gust. E ca şi foamea. Ieri mi s-a făcut foame pe la 11 dimineaţa şi abia pe la 5 am putut s-o potolesc, în 15 minute. Am îndurat 6 ore să mă liniştesc în 15 minute.

Şi-am mai găsit un motiv să mă culc devreme. E că ajung să mă trezesc fără să fiu obligat precum un puşcăriaş  de alarma mobilului, că am timp relax să-mi beau ceaiul, să mă plimb prin cameră în timp ce ascult muzici agale şi având mintea limpede ca un izvor de munte, să mă las în desfătarea gândurilor divine, citind. E o plăcere să fii om. Pe bune. Numai că trebuie să-nvăţ să mă opresc, să mă pornesc, să-mi fac un pic de timp să reflectez la ce e-n jurul meu. Să-ngheţ timpul. Să dezgheţ spaţiul, ca să realizez că exist, sunt, devin. Iubesc.

Dar am cam deviat de la călătoria mea. Spuneam că mă pregăteam să plec la Târgu-Neamţ. Dar şi prin scris pot modifica timpul. Aşa că acum sunt deja în autobuz aşteptând să plece. Dar despre plecare – data viitoare.

Mă gândesc să-ncep povestirea mea cu vorba aceea: “socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea din târg”..din Târgu Neamţ. Fiindcă spre Târgu Neamţ mă pregăteam să merg în ultima sâmbătă din iarnă. Emoţia, pe care îmi place s-o gust, e cea care o simt când mă pregătesc să plec într-o hoinăreală. Simt că zvâcnesc toate-n mine. Simt plăcere când mă uit pe fereastră să văd cum e vremea, când îmi pregătesc rucsacul sau geanta, când îmi leg şireturile şi când aud cum se-nchide uşa şi cobor pe scări.

Chiar dacă o zi poate părea banală, simt totuşi emoţie, când mă trezesc şi mă gândesc la lucrurile mărunte pe care le voi face. Întâmplarea face ca să fiu nevoit să ies de dimineaţă din casă şi să mă-ntorc mult după apusul soarelui. Aşa că viaţa mi-a devenit o călătorie. Am la mine o geantă, în care port un stilou şi foi, nişte bănuţi pentru mâncare, o Biblie de buzunar. Mai iau cu mine o minte odihnită dup-un somn de vise şi mă-mbrac într-un pardesiu de blândeţe. Şi mai iau un mp3 player pe care am melodii (apropiaţii  ştiu de care).

Dar ce-am zis eu mai sus pare puţin cam rupt din realităţuri. Nu ne trezim în fiecare dimineaţă cu gust de călătorie, cu chef de şcoală, cu programul ăsta strâmb al unui sistem deformat. E descurajant să fiu obligat de-o alarmă de mobil să mă trezesc. Din inerţie vrem să rămânem în starea de repaos. La fel şi noaptea. Ajungem să ne culcăm doar când corpul chiar nu mai poate şi cade frânt de oboseală. E cam greu să te opreşti din starea de mişcare. Ani de zile m-am frământat: cum să fac să mă trezesc fără greutate şi să mă culc tot la fel!? Am găsit şi răspunsul, răspunsul meu.

“Spaţiul să ţi-l dau în mâini.”

Duminică m-am invitat la o plimbare cu fetele. Sună cam ciudat să fii băiat singur între opt fete.  Dar pentru mine e normal şi am impresia că e şi plăcut. A fost aşa frumos… şi azi, după două zile, am febră musculară la cât le-am bulgărit. Şi-acum vor apărea voci fine, ce-mi vor sări în cap: “cum ai putut tu să le loveşti cu bulgări, băi urâtule?” Păi dacă ele au început? Ele vor să fie bulgărite. Mi-am amintit de o vorbă de-a lui tata ce mi-a spus-o când îmi explica cum stă treaba cu fetele: “fiule, ia aminte la ce-ţi spun! Fetele vor să fie bulgărite.” Mare dreptate avea tata, dar nu ţin minte să fi spus aşa vorbă. Revenind, eu nu puteam să intru-n grupul lor. Cum să le asculţi când ştiţi cum vorbesc ele: toate o dată şi totuşi se înţeleg. E-un mister ce depăşeşte capacitatea minţii de băiat. Aşa că eu nu puteam decât să mă învârt în jurul lor ca un căţel şi tot lătram cu bulgări. Câte un bulgăre le mai lua fesul, altul le intra în ochi, le mai enervam, le mai auzeam “las’ să vezi ce-ţi fac eu ţie”…şi tot aşa. Recunosc: la un moment dat m-au împresurat (ca pe turci la Rovine), m-au băgat în zăpadă de am simţit-o pân’ la piele, au sărit pe mine şi mi-au făcut minunăţie de baie rece. Dar mai tre’ să recunosc ceva: la un moment dat m-am lăsat împresurat, m-am lăsat băgat în zăpadă, am lăsat să sară pe mine şi să-mi facă o baie rece. Am impresia că e acelaşi moment cu precedentul.

Eh, la sfârşitul zilei am văzut că m-am descurcat, chit că au fost opt. Mai greu e, cu o singură fată, să te descurci…

M-am îmbrăcat gros, mi-am luat rucsacul, aparatul foto şi binoclul. Mi-am luat nişte petarde de mă-nconjoară câini şi curaj de mă-nconjoară oameni. Şi am plecat în pădure.

Lumină. Mesteacăn. Fulgi. Pin. Fag.

Ai mei merg mâine la Botoşani. Sor-mea pleacă la Iaşi, iar eu am fost invitat la Vatra-Dornei pe pârtie. Dar eu sunt nevoit să stau în casă şi să învăţ la botanică. Am impresia că sunt oleacă amărât. Doar olecuţă.

Greu mai e să fii singur pe o potecă de munte. Mintea începe să se joace cu tine. Te simţi nedorit de pădure şi parcă cineva te urmăreşte. Şi oricând pe cărare te aştepţi să te aştepte vreo fiară. Îţi auzi doar respiraţia când te opreşti, în mutul peisajului. M-am pornit foarte devreme din locul unde am dormit şi făcusem un calcul ca la 8 să fiu sus. Traseu de patru ore, l-am făcut în două jumătate, împins de frică, de ceea ce căutam. Un singură întâmplare n-am înţeles-o şi nici acum nu o pot scoate din cap. Mă oprisem la un izvor să-mi răcoresc faţa când observ o fată, coborând. Purta rochiţă şi papucei comozi. Paşi fierbinţi pe cărare. Cum e obiceiul să saluţi pe fiecare om întâlnit pe munte, şi ruşinat, am salutat-o. M-a întrebat unde merg şi îmi spusese că nu e bine să urc singur pe munte şi că o să găsesc floarea de colţ pe care o caut. Şi înainte să-şi continue drumul, mi-a râs:

“Să nu trezeşti sau să stârneşti în tine iubirea până nu vrea ea.”

Şi a plecat. Nici acum nu înţeleg, cum de am întâlnit-o. Aş mai fi vrut să mai vorbesc cu ea, să o întreb dar ea ce caută singură pe-acolo. Dar nu mă puteam întoarce. Nici nu ştiu cum o cheamă… Iar eu aveam clar în minte să ajung sus, să găsesc floarea de colţ.

Un ac îl găseşti într-un car cu fân folosind un magnet. Dar eu? Într-un car cu stânci, unde să găsesc floarea? O căutam cu sete, cu buze uscate, uscate ca pietrele pe care călcam cu bocancii.  Deviasem de la cărare, mă trezisem în locuri neumblate, în sălbatic pur. Dar n-ai cum să găseşti floare de colţ în locuri pe unde trec toţi. O viperă se încălzea agale. M-a simţit. Nu vrea glasuri, vibraţii, grabă. Ca să mă evite şi-a târât corpul după o piatră.

Unii ar zice că sunt nebun, că sunt alte flori mult mai colorate, mai  frumoase, aşa cum e orhideea. Dar floarea de colţ prin simplitatea ei te cucereşte. Orhideea trebuie să o creşti, să o uzi, să-i vorbeşti, pe când floarea de colţ creşte singură înconjurată de stânci, de vipere şi fiare.

Cât curaj, ca într-o lume urâtă, să rămâi frumoasă.

Totul e mut în jur, totuşi simţi cum floarea de colţ te cheamă. O auzi cum îţi spune să ai grijă pe unde calci. Iar când o vezi te roagă să fii blând, să n-o loveşti, ci să vegheţi asupra ei.

Frumoase-s toate, dar tu eşti ca floarea de colţ.

Tare am mai mers cu bunică-miu (adică moşu-miu) în primblări cu trenul. Nu înţelegeam de ce mă ducea în gară cu o oră înainte să urcăm în tren. Venea pe la cinci, şase dimineaţa, la mine, mama mă îmbrăca gros şi-mi dădea de grijă, luam troleul grăbiţi, ajungeam în gară, stăteam stresat la coadă (că dacă nu putem cumpăra bilete până vine trenul?), iar apoi într-un calm total ne puneam să aşteptăm zeci de minute pân’ să plecăm. Dar acum înţeleg de ce. Ca să nu fiu nevoit să alerg după tren aşa cum am făcut acum trei dăţi când n-a mai fost moşu’ lângă mine şi am plecat la Cacica, cum am făcut penultima oară când am mers la Rădăuţi şi cum am făcut şi ultima oară când am alergat după trenul care mă duce la Humor.

Nu înţeleg nici treaba asta cu îngheţatul mâinilor. Nu te dor când îngheaţă, ci atunci când se dezgheaţă. Aşa cum mi s-a întâmplat odată, la Vatra Dornei, dar şi a doua oară şi cum s-a întâmplat, acum, când am uitat să-mi pun mănuşile încercând să prind trenul care mă duce la Humor. Dar acum înţeleg, de ce mă dor când se dezgheaţă. Ca să preţuiesc căldura: căldura de la calorifer, căldura din soba bunicii, căldura din trenul care mă duce la Humor.

Nu înţeleg nici firele de curent electric ce stau deasupra căii ferate. Firul stă. Stă de zeci de ani, prins de stâlp. Totuşi prin el trece infinitate de electroni ce pun în mişcare tone de metal, adică pe tren. Firul pe lângă că stă e şi rece. Bate vântul în el, e metal, e rece. Şi totuşi firul ăla încălzeşte interiorul trenului care mă duce la Humor.

Vorbeam de căldură, într-o lume ca firul de curent. Oamenii sunt neutrii. Te uiţi, în tren, la feţele lor şi n-au expresie, stau rădăciţi, fără să-şi vorbească şi culmea e că toţi sunt o familie şi au pe domn’ controlor, ca naş, în trenul care mă duce la Humor.

Nu pot sta jos în tren. Mi s-a întâmplat o dată, ca la un drum de zece ore cu trenul, doar una să stau jos. Mă plimb dintr-o parte în alta uitându-mă la peisaj. Şi peisajul ăsta de iarnă nu-l înteleg. Câmpuri acoperite de alb şi conturiri de creion: copaci, case, sate în zare, câte o haltă îngheţată, un vultur, singur, pe o cracă. Câte-o căprioară, singură, după nişte mărăcini. Şi mă întreb cine are grijă de urecheatul ăla de iepure ce fuge în sensul opus trenului care mă duce la Humor?

Şi nu durează mult şi ajung. Şi-mi zic, mirat, după ce cobor:

Nu mă aşteaptă nimenea în gară la Humor.

4 octombrie 2009

Dacă ar fi trebuit să dau anunţ pe Flickr.com de un flickr meeting, aş fi așteptat mai bine de un an să se organizeze o întâlnire a fotografilor. Aşa că am dat câteva telefoane şi echipa formată a fost de 5 mici mari:  fratele lui sor-mea, sor-mea, Marghiola şi Roxana  și Ovidiu. M-am gândit să mergem într-o luncă, cu plopi și mlaştini. Ca recuzită am folosit o scară, haine, păpuşi, umbrelă, chitară şi idei. Mi-am dorit ca toţi să vină cu o grămadă de idei. Dar poate pe data viitoare nu vom mai fi aşa timizi. S-a numit experiment fiindcă n-am vrut să fie doar o întâlnire şi de cum ajungem într-un loc pac-pac fotografii una peste alta, fără temă, fără un obiectiv, fără stimularea creativităţii. Aşa că înainte să începem sesiunea foto am vorbit puţin despre creativitate, ne-am stors creieraşul să găsim o temă şi am citit o poezie de Nichita Stănescu, poate, poate ne va inspira cumva-ceva. Am fost stângaci în organizarea acestui experiment dar  pentru data viitoare am învăţat din ce-am greşit.

Fructele experimentul le-am pus mai jos.

autor: Marghioala

autor: Roxana

autor: Ovidiu

autor: sor-mea

autor: Igor

Nu e uşor să dormi o noapte într-o casă aproape pustie. Toamna rozătoarele se retrag de pe câmp pe la casele oamenilor. O noapte-ntreagă am simţit cum foşneau în pod, prin cutiile din camera în care dormeam. Tata a simţit unul şi pe picior. Dar nu a fost o noapte albă, pe la 2 şi câteva minute, am ieşit afară. M-aş duce în locurile alea numai pentru cerul care se desfăta deasupra mea. Dar numai pentru cer, că în rest de cum am intrat în sat am rămas dezamăgit.

Când soarele bate prea mult, pe un anumit teren, mingea, iarba se usucă. Iar seceta, dacă nu se dă cu loţiune, îşi bronzează prea tare pielea. Am mers două zile la ţară. Vizita asta nu a făcut decât să confirme ce am zis despre ţara asta în articolul ”Poezie”.Seceta a lăsat urme adânci, din fântâni scoţi nămol, iar din gurile oamenilor tot. Profit de situaţie şi mă leg de copii mici, vorbesc cu ei, fiindcă ei îţi spun sincer ce s-a petrecut şi ce nu se va mai petrece. Unul din ei mi-a vorbit despre cum are două melodii pe telefon, pe care le ascultă când merge cu vacile. Apoi a început să-mi povestească despre nu-ştiu-ce emisiune de-aseară şi că el nu prea stă în faţa computerului. Am aflat că zona aia a fost o lună în carantină. Chiar am văzut jandarmi prin păpuşoi, să nu fugă cumva antraxul.

Când am trecut pe lângă cimitir m-a bufnit râsul. Gardurile din sat sunt din lemn şi putrezeală, pe când mormintele au garduri din fier-forjat, vopsite negru, iar florile metalice aurite. O bătrânică începuse să se jelească: ”Am două milioane datorii acolo, unul dincolo şi la moş Sandu nu mai zic, patru. Şi de asta fac praznicul după hram. Văd eu cum mă descurc.” Pe ce se pune accent? Pe moarte, ultima lor speranţă e în moarte, în nimic. Înfiorător. Trăim o viaţă costisitoare, iar tradiţii păgâne moştenite de sute de ani fac şi moartea scumpă. Scump era şi pisicul cu care m-am împrietenit. Chiar dacă era mic, tare mai era uns cu sânge pe la bot de la şoarecii ce îi decapita. Cât pentru oameni, cât pentru animale, moartea devine gustoasă, un şoarece, un praznic.

Am rămas crispat când la întoarcerea acasă în loc de oraş să văd un sat imens. Unde-s blocurile, fabricile, mall-ul şi benzinăriile? Un sat, lovit tot de secetă. Copii nu mai pot ieşi în mall, ies cu vacile. Femeile nu mai pot să se plângă de vecinul ălă care a dat tare şi se aud bubuiturile. Nu-şi mai pot face morminte din marmură şi doar din fier-forjat. Nu mai poţi cumpăra loc de cavou, ce costă cât chiria unei garsoniere pe un an. Oraşul nu e decât un sat ascuns după pereţi de beton.

Satul meu scump, oamenii mei de nămol…