scriituri

Întâmplarea face ca de multe ori să fiu în vreun loc, când nu mă aştept deloc să fiu acolo. Nu mă gândeam că azi-noapte pe la 3, pe o ninsoare de nu vedeai la trei metri-n faţă să fiu într-o Dacie veche, undeva departe, în mijlocul sălbaticului. N-are rost să zic cum am ajuns pe-acolo, nu-i ăsta scopul scriiturii noastre, ci vreau să vorbesc despre ceva ce m-a mirat. Păşeam din vorbă-n vorbă cu şoferul. Şoferul conducea aşa relaxat, ştia bine drumul, şi nu înţeleg ce drum vedea el, că în faţa mea era doar zăpadă. La un moment dat începe să-mi spună că trăieşte greu, că nu mai suportă ce se întâmplă şi că abia aşteaptă să vină Dumnezeu să ardă tot Pământul. Am început să zâmbesc, mirat fiind de cuvintele lui. I-am spus că eu nu cred că va fi distrus. S-a mirat şi el şi cunoscând Biblia a început să-mi spună versete din ea. În minte mi-au venit două argumente, unul slab şi unul tare.

Călătoria mea s-a terminat abia dimineaţa, lăsând în urmă o discuţie faină, despre lucruri măreţe.  Şi înainte să mă întorc acasă, să mă culc, am zis să trec pe la un prieten bun să-i povestesc cum m-a surprins şoferul. Mi-a făcut un ceai din petale de trandafir.

— Şi el s-a înfierbântat văzând că-i explic logic fiecare verset pe care l-a adus în discuţie şi m-a întrebat răspicat: “Dă-mi măcar un motiv că Pământul n-o să fie distrus.” Şi m-am gândit să încep cu argumentul slab.

— Care?

— Firul de iarbă.

— Păi, ce motiv mai e şi ăsta?

— Păi am zis să încep cu cel slab. M-am gândit să-i spun despre fabrica de oxigen dintr-un fir de iarbă.

— Tu când eşti obosit începi să o iei pe coclauri. Ce treabă are una cu alta?

— Eşti culmea. I-am spus despre cum un fir de iarbă produce oxigen, fenomen fundamental pe Pământ, pentru ca noi  să trăim şi că într-un amărât fir de iarbă se petrec 70 de procese chimice pe care omul încă nu le înţelege.

— Şi?

— Şi Chimistul care a proiectat o astfel de uzină de-o complexitate ce depăşeşte gândirea umană şi totuşi atât de mică, nu a construit-o degeaba, ca să fie distrusă tot de el. Şi când i-am spus asta s-a lăsat căzut pe gânduri. Mult. Şi mă temeam acum să nu-l supăr dându-i şi argumentul tare, poate prea tare. Ştii cum îs oamenii, le place să le gâdili urechile cu lucruri complicate, SF-uri, dar se supără când le spui adevărul simplu.

— Api ce i-ai zis? Cuvintele din predica de pe munte când spune că cei blânzi vor moşteni pământul?

— Nu. Mai încearcă.

— Eclesiastul 1 cu 4 că o generaţie trece, alta vine dar pământul rămâne pentru totdeauna?

— Nu.

— Of… api care e, omule? În Isaia se spune că Pământul nu a fost creat în zadar, ci să fie locuit, în psalmi se spune că Pământul nu se va clătina de pe temeliile lui niciodată, şi în mai era un verset care spune că Dumnezeu îi va distruge pe cei ce distrug Pământul. Care-i argumentul?

— Floarea de mac.

— Pe tine te-a plesnit natura rău de tot, cu silvicultura ta cu tot. Şi ce i-ai zis şi la asta?

— I-am spus că în Biblie se vorbeşte de multe ori despre frumuseţea florilor de câmp şi chiar el a început să-mi spună cuvintele lui Isus despre crini. Le ştia pe de rost. Mi-am reamintit de câmpul ăla plin de maci în care am dormit vara trecută, de asta i-am zis de floarea de mac. Şi i-am pus o întrebare: aşa cum un om plin de iubire nu poate da cu o floare în iubita lui frumoasă, cum ar putea Dumnezeul iubirii să strivească corola unui mac, corolă de-o frumuseţe ce nu poate fi reprodusă?

Mersesem azi pe pârtie cu Cristi, băiat bun. Şi de cum am ajuns, un câine stătea la o oarecare distanţă şi ne lătra cu tot nervul din el. Urcam până sus el ne lătra, coboram, el tot ne lătra. Stăteam, ne lătra. Lătra. Lătra. Şi s-a întâmplat la un moment dat să nu mai latre, dar ca să-şi tragă şi el sufletul să latre în continuare.

Deja eram departe, plecasem de pe pârtie şi tot se auzea cum lătra după noi. Aşa e şi-n viaţa noastră. Ştim că sunt persoane ce comentează. Asta e preocuparea lor, să comenteze. Şi comentează întruna despre alţii. Aşa-şi ocupă ei timpul. Sunt şi oameni harnici ce-şi văd de treabă, sunt oameni ce ştiu să se destindă, să se bucură de viaţă, dar se găsesc şi oameni ce n-au preocupări dinastea, dar comentează. Nu-i bai că sunt comentatori ( îi găsim lângă noi şi ne plicti sau îi găsim la tv unde totul e pe bază de comentat). Baiul e că putem cădea în capcana de-a sta şi ne holba la ce se comentează şi ne pierdem atât timp preţios.

Şi acum mă întreb: cum ar fi fost, în loc să mă bucur de iarnă, pe pârtie, să stau şi să mă holbez cum câţelul latră?

Mi-am pierdut cel mai mult timpul aşteptând. Aşteptând să-mi cadă ceva din cer. Dar după 20 de ani am realizat că mi-au căzut din cer doar trei găinaţuri de cioară, direct în cap. Deci pe lângă că mi-au căzut foarte rar, au căzut chiar în momentele în care chiar nu aveam nevoie de ele.

Cred că ar trebui să mai mişc ceva.

Ţi-am pregătit un buchet de trandaspini, să ţi-l ofer când te-ntâlsec. Iar tu mi-ai pregătit o îmbrăţisare la a doua sărustâncă. Părul tău blondulat se învârte-n degefoarfece, iar ochii mei îţi beau chipul ca pe-o băutspurcă tare.

Mi-ai spus de-atâtea ori că mă iubzbeşti, în sărustânci. Dar o fi fost cuflintele-ţi adevărsate? Sau au fost doar vorbe de motrend?

Sămânţa de sequoia e mai mică decât un bob de orez. Pusă în pământ începe să crească. Celula-zigot e tot ca o sămânţă ce începe să se dezvolte în uterul mamei. După un timp, planta sparge pământul şi ia contact cu lumina, cu aerul. După nouă luni de dezvoltare, omului i se întâmplă acelaşi lucru, vede culoarea luminii.

Dar dacă în jurul acelei plante s-ar aduna zeci de oameni, iar toţi ar începe să râdă de ea, că e mică, că e neajutorată, că nu va reuşi, că e urâtă aşa verde, că n-are nevoie să crească, n-are nevoie de frunze, de ramuri, de soare… planta i-ar asculta?

Dacă ar veni cei mai puternici oameni de pe Pământ, cu armatele lor de tăietori, cu drujbe şi buldozere şi ar ameninţa planta că dacă mai creşte un centimetru o va scoate din rădăcini, o va face bucăţi şi o va arunca în foc… planta i-ar asculta?

Dacă ar veni cei mai mari gânditori ai acestei lumi, cei mai buni avocaţi, scriitori, psihologi şi ar aduce plantei argumente convingătoare că e mai bine  să devină animal… planta i-ar asculta?

Planta nu se teme de oameni, nu se teme de moarte, ea vrea să crească, să devină plantă frumoasă, perseverează să urce cât mai sus. Revenind la om, de cum a văzut lumina zilei, i se taie câte o cracă de către tăietorii de vise, tăietori de înţelepciune, de către buldozere ce strivesc speranţe. Omul ajunge să înţeleagă că “asta-i viaţa”, că e sortit unui destin şi că n-are ce face. Înţelege vag că are dumnezei cel va arde-n foc de face rău, dar cu bani se poate rezolva. Înţelege că succesul înseamnă bani şi pentru ei aleargă mult, străpungându-se cu multe dureri. E ca şi cum un copac n-ar căuta izvoare răcoroase de apă, ci de sodă caustică.

Omul se face şi câine, omul se face şi porc şi bou de tracţiune şi măgar când alţii mai puternici îl ameninţă. Omul e fricos şi vorbeşte mult iar sequoia dintr-o sămânţă se înalţă cât un zgârie-nori, tăcând.

Mi-am aruncat privirile împreună cu Dănuţ asupra acestei lumi şi am realizat că fetele sunt iubite, sunt bite, sunt deosebite şi sunt.

De ce are nevoie omul? De doi metri pătrăţi unde să se odihnească, de un litru jumate de apă şi un kg, două de mâncare pe zi. Mai are nevoie de un metru pătrat de iarbă unde să facă şuşu. Când e frig, are nevoie să fie învelit de îmbrăcăminte, nu prea groasă, iar câteodată nu are nevoie decât de un slip. Iarna, are nevoie de câteva lemne să le pună-n sobă, iar vara aceiaşi cantitate de lemn ca să doarmă liniştit sub cerul liber lângă foc. Mai are nevoie de un adăpost. Chiar din lut. Străbunica mea şi-a crescut cei nouă copii într-o casă de lut.

De ce are nevoie, de fapt, omul? De braţul ei, când îşi odihneşte capul, de câţiva mililitri de sărut, de câteva grame de vorbe plăcute, de o ureche atentă căreia să-i povestească supărările prin care a trecut peste zi. Omul are nevoie să se învelească în respectul ei. Are nevoie de căldura trupului ei şi câteodată doar de căldura mâinii ce-i mângâie obrazul. Mai are nevoie de un adăpost. Chiar din lut. Noi suntem lut, draga mea.

Cu mulţumire,

omul tău.

M-am trezit fără voce. De parcă aş fi avut un vis absurd în care la un mare ospăţ aş fi mâncat cu poftă sârmă-ghimpată. Dar numai dimineaţă am realizat că atât de rău mi-am rănit buzele, sunt crăpate şi pline de sânge. Am mai realizat că una din ghemotocuri de sârmă-ghimpată mi s-a încâlcit în corzile vocale. De asta nu mai pot vorbi.

Dar n-a fost un vis absurd, ci e  o simplă răceală, ce mă torturează. Parcă râde de mine:  se cheamă răceală, dar nu te răcoreşte, ci te persecută cu febră. Boala e o tortură fiindcă te izolează, fără să se folosească pereţi groşi, de gratii, lacăte şi gardieni. Boala face din casa ta un lagăr de concentrare, nu te lasă să ieşi fiindcă te-ar urmări şi oriunde te vei opri te va pedepsi mai crud. Iar prietenii nu te vizitează fiindcă le este frică să nu ajungă şi ei torturaţi. Boala te umileşte, îţi ordonă să tot apleci capul ca să laşi tusa să-ţi biciuiască gâtul şi plămânii. Se joacă cu mintea ta, noapte dormi agitat, ziua te lasă fără vlagă. Oamenii au inventat dispozitive grele, mari de tortură, totuşi boala ştie să schingiuiască fără nimic, fiecare celulă din corp. De-a lungul istoriei oamenii au fost torturaţi din motive verosimile: unul ar fi că un nene avea un fix că toţi oamenii trebuie omorâţi  cu excepţia  blonzilor cu ochi albaştrii, chit că el avea părul de culoare-nchisă, alt motiv era că oamenii ce deţineau o Biblie trebuiau arşi pe rug chiar de cei care spuneau că-şi bazează învăţăturile pe Biblie. Dar toate aceste torturi au dispărut. Totuşi boala nu numai că nu dispare, dar se perfecţionează. Medicii găsesc noi soluţii, noi aparate, noi medicamente,  noi vaccinuri şi tratamente. Boala, însă, are un pas înaintea lor şi  n-are 6 ani facultate, nici măcar nu ştie să citească.  Ea găseşte noi metode de a tortura oase, muşchi, creier, organe interne, glande sau gene, de-ai provoca calvar omului. Iar medicii o pot detecta numai când a intrat în om. Omul poate folosi tehnica militară să distrugă dintr-un buton o ţară şi tot el e incapabil să ducă un război cu-n virus, cu-o boală. Uneori mă întreb dacă viruşii sunt tot mai inteligenţi sau corpul omenesc ( “după mii de ani de (teorie a) evoluţie”) devine tot mai slab, mai vulnerabil, mai imperfect?

Tare-ţi mai doreşti mângâiere când eşti bolnav. Stăteam rezemat de biroul meu, fără chef, fără cuvânt şi-mi doream atât de mult  să treacă lent o mână prin părul meu, o dată.

Doar o dată.

Mă zbengui, cam în fiecare zi, câteva zeci de minute, de când dădeam play la casetofon, cu o casetă trupa Genius şi pân-acum când dau drumul youtubului. Mika, în ultimul videoclip “We are golden” exprimă bine ce înseamnă şi pentru mine zbânţu-zbengu-zburdă-iala asta. Nu pot să nu sar, să nu joc picioarele, să nu transpir întinzându-mă-n tavan, sau să mă strâmb în oglindă, cântând de-a dreptul prost, răguşit în timp ce-s în maieu şi chilot. E intim. Ce nu a putut să surprindă videoclipul Mikăi e ce gândeşti,  ce zbori,  ce visezi în momentele alea. Te vezi pe căi ferate luându-te la întrecere cu trenul, sari de pe un bloc pe altul sau înotând lângă un delfin prin inimă.  Câteodată mă trezesc pe stradă, mergând agale, că oamenii ăştia nu călătoresc măcar o dată în imaginaţia unui copil. Cât de colorat ar fi oraşul şi cât de gol de reclame şi chipuri ce promit nimic, nimicuri.

Ieri am avut o experienţă interesantă, din care am avut multe de  învăţat. Am participat la un Blogtrip organizat de Bobby Voicu la Suceava. N-am ştiut să răspund prea bine când a trebuit să zic cea mai faină chestie care mi s-a întâmplat prin intermediu blogului. Aş răspunde că alături de plăcerea de-a scrie, îmi place şi să ştiu că pe buza celui ce mă citeşte câteodată schiţez şi un zâmbet. M-am trezit pe la 5 dimineaţa şi mă foiam prin cearşafuri, pălmuit de “vreau să scriu mai bine, să schimb lenevia de pe fruct, parcă-i putrezit”, de ” cui scriu de-acu?”, de “ce obiectiv am şi ce conduită să am faţă de cei ce aruncă o privire şi pe-aici?”. Mi-a plăcut de o idee spusă de Adrian Ciubotaru: “fă risipă de resurse, de idei, de timp, de pasiune”. Şi câtă risipă fac tolănit în scaun, canapea sau întins pe covor în reverii. Chiar nu-mi pot direcţiona risipa asta spre oameni? Ţin minte ce gânduri aveam când am mers la bancă să plătesc fructul.com. Să scriu pentru cei puţini ce mă citesc, să-i bucur şi să-l bucur pe Dumnezeul în care cred. Şi asta am să fac. Într-o lume de urât e plăcut să te strecori, să găseşti frumosul. Prin scris îl descoperi, prin călătorie, prin discuţii la ceai.

Revenind la zbenguiala de care vorbeam, atunci îţi zburdă fiecare muşchi şi articulaţie, păşind prin tot felul de locuri şi cărărui. Şi cum mă plimbam eu aşa, la o răscruce de drumuri mă întâlnesc cu o donşoară ce se recomandă hoţ de vise. Dar despre ea, altădată.

Eu iubesc.

• A nins!

Iarna e un bun decolorant. Parcă e un program de prelucrat fotografii ce desaturează lăsând totul alb-negru. Şi eu m-am decolorat. Că am pardesiu gri, fular negru, cămaşă albă şi un sacou închis, în mine tot se zbenguie băiatul în slipul de culoarea curcubeului.

• Un gândac s-a infiltrat în mod abuziv în casa mea în această dimineaţă la ora 6 şi 23 minute.

Întrând în dormitor nu a găsit decât un nene nebărbierit, sforăit, dezvelit şi cu picioarele suspendate înafara patului. După ce şi-a aşezat antenele (la gândac mă refer) şi-a continuat vizitele pe conducta de apă rece la vecinul de la 1 care nu era acasă, apoi la vecina de la parter care de bucurie, cred, i-a sărit şi fardul şi pieptănul şi cafeaua din mâna. În mod subit, gândacul nostru, a decedat după ce a suferit un traumatism cranio-antenal provocat de un material dur numit manual de bio.

• Din cauza vegetaţiei de lenevie, pe trotuarele oraşului s-au înmulţit scaieţi de cerşetori.

La câteva sute de metri tot trebuie să dai jos 2,3 scaieţi prinşi de pantaloni. Aceştia, după ce toarnă scaieţei, îi folosesc pe post de obiecte de cerşit. Cerşitul e o afacere, un cerşetor câştigă pe zi mai mult decât un salahor pe şantier. Dacă le dai bani nu faci faptă bună, ci încurajezi lenevia. Cei mai mulţi dintre ei au 2 picioare, 2 mâini şi sunt apţi de muncă. Ajung până acolo încât îţi împing pe gât o icoană, pe care dacă nu o cumperi  o să pici la examenul de şoferit, de bac şi nici n-o să ai noroc în dragoste. Eu nu cred în icoanele lor, aşa că am luat şi permisul, bacul… numai în dragoste au avut dreptate. Fiindcă nu am avut noroc, dar nici n-am avut nevoie pentru că nu cred în el. Eu iubesc.

Şi tu spui dor, pe buz’ de turturică

Şi eu spun nu, pe buz’ de evantai

Cobor şi setea se ridică

Iar rujul tău dizolvă cana mea

de ceai

Când mă gândesc eu la bac m-apucă nostalgia. Totdeauna era un moment de emoţie când la Galaţi traversam cu bacul Dunărea şi ajungeam în Dobrogea. Emoţia aia că în câteva ore ajunge la mare. Şi ce peisaje sunt în ţinutul Dobrogea: podgoria Murfatlar şi cei mai bătrâni munţi din ţară, munţii Măcinului. Dar tu ar trebui să ştii munţii ăştia doar faci geografia noastră, ai bacul, doar nu tre’ să-ţi amintesc. Nu-mi spune! Nu cumva în fiecare zi auzi de la profi cuvântul examen, facultate? Şi vă aburesc cu oportunităţile ce le oferă o bucată de diplomă? Nu cumva şi colegii vorbesc despre acelaşi lucru, că au morcovi la mate? Nu-mi spune. Trebe’ să te trezeşti în fiecare dimineaţă la 6 ca să fii la old school. Să ştii că scriitura asta o scriu în timp ce tu acum eşti la şcoală. Să-ţi povestesc ce-am făcut în dimineaţa asta? M-am trezit agale, m-am uitat pe ceas şi era 9-fără-ceva şi-am căscat într-un nonstres total. Am făcut un duş, am mâncat. Ţin mult să precizez că mâncarea îmi era deja pusă pe masă.

Uuu, ce frumos e cerul dimineaţa. Soarele nebun de toamnă parcă îţi dă din forţa lui, să treci la acţiune! Numai să nu treci la acţiune mergând la şcoală. Să nu spui că te-ai grăbit în dimineaţa asta că n-ai apucat să savurezi textul zilei. Dar să ştii săraca de tine că te-am compătimit, dovadă e că ţi-am scris. În timp ce lăsam stiloul să curgă pe hârtie de parcă i-am scos plăcuţele de frână, lăsam şi ceaiul să curgă uşor pe papilele mele gustative. L-am îndulcit cu miere şi chiar stând aşa mititelul de mine realizez prin ce treci, cum stai în bănci incomode, bombardată ca Leningradul cu materie, cu note, cu subiecte de bac. Înţeleg. În loc să ai timp, cu programul fix de la 7 la două e greu să te preocupi de lucruri, ce ştii că-s mai importante. Spirituale! În loc să guşti dintr-un cremşnit, din vanilia lui, tre’ să guşti din soneria care-ţi spune că începe ora. Ce să-i faci, eu am cursuri de la două.

La tăţi ni greu…

Aseară aveam pe tavan o buburuză. Dimineaţă n-am mai găsit-o şi-s trist.

Pe cine să cer să-mi fie buburuză?

Mi-a venit mie o gărgăriţă să repun dvd-playerul în funcţiuni ( să mai văd un film, o măslină). Îl scot din dulapul unde ştiam că l-am pus când mă izbesc ca o vrabie de un camion: unde e cablul ce leagă playerul de tv!? În dulap nu era; îl caut în dulapul alăturat ca un forator ce caută plin de sete petrol. Nimic. Caut într-un altul, ca un ghepard ce caută să-i dea ”sărutul morţii” unui bivol sau ca atunci când caut să-ţi dau un pup pe frunte. Nimic… unde o fi prăpădit de fir negru? Am cautat şi-ntr-un sertar. Îl cautam ca un bebeluş ce caută ţâţa mamii. Nimic. ”Unde eşti? Unde eşti? Fir drăguţ din Ipoteşti?” Intru-n cameră la sor-mea. Dormea-plută. Poate era, cablul, într-un dulăpior la ea în vis. Dar nu-i bine să deranjezi visele. Caut în continuare sub birou, aşa cum caută Dana cuvântul ”dor” în glasul meu. Apoi după calorifer, de parcă aş fi fost acela ce vrea căldură de la persoana ce i-a fost caldă odată.

O sun pe mami: ”Mami, nu ştii une-i firul de la dvd?” ”Nu ştiu, mami, tu ai umblat cu el. Şi pe ăla l-ai pierdut?” Am închis, nedumerit. Ce am mai pierdut eu? Şi unde să-l fi pierdut cablul într-o casă mică şi nici să ştie mami de el? M-am aşezat gânditor pe canapea. Când am găsit de cuviinţă să-l caut sub canapea, dar nimic. Nimic special. Apoi brusc o sclipire ”ştiu unde e!” Mă îndrept cu forţă şi când să-l văd, nu era acolo. Ca şi cum ţi-aş căuta linia timidă din zâmbetul tău şi nu e acolo.

La un moment dat încep să reiau căutările în dulapurile în care am mai cotrobăit. Aşa cum un părinte caută să-şi trimită copilul la nu-ştiu-ce-facultate, uitând să-l întrebe ce-i place. Nici copilul nu ştie ce i-ar place. Umblam  prin casă, căutam nod în papură. Am căutat şi după jucării, aşa cum caut acordurile pe grif să-ţi vibrez lăuntrul, domnişoară. Câteodată cauţi, cauţi, dar din cauza atâtora căutări uiţi ce cauţi, dar eu nu am uitat. Căutam un cablu aşa cum un om ar căuta un cablu. Şi cel mai tare nu m-a supărat că mi-am stors răbdarea, ci că a trebuit să scriu aici despre o bucată de sârmă.

Cablul era lăsat conectat în tv. Era locul unde ar fi trebuit să caut prima oară. Câteodată începem de unde nu trebuie. Deseori fericirea o cauţi unde nu e, când nu laşi baltă-n papură prejudecăţile învăţate acasă.

Am avut întotdeauna impresia că poeţii sunt papă-lapte. Citisem, copchilaş fiind, o particică din Que Vadis, şi-ntr-un episod erau arătaţi cum poeţii din oraşele din antichitate făceau poezii pentru bogaţi şi câţiva bani amărâţi. Şi am rămas cu prejudecata asta. Poezia era o chestie diluată, de ”entertain” a bogaţilor antici. Pe lânga aceasta nu o găseam la tv, decât rareori şi atunci citită de un om cu barba albă şi o voce prea sobră. Poezia era un text cel mai citeam, undeva pe 15 ianuare, iar ultima oară când fusesem nevoiţi să învăţăm una era la grădiniţă, dar atât de mecanic învăţată încât o spuneam dintr-o expiraţie şi multe inspirări forţate (mă gândesc dacă şi acum nu sunt  inspirat forţat).

Am obiceiul ca să cotrobăi prin biblioteci, fără rost. Eram la liceu şi fiind la o colegă, i-am găsit, printre cărţi, un carneţel cu poezii. Poezii naive, iar când m-a văzut mi l-a smucit: ”sunt din clasa patra!”. Smuceala  era de fapt un ”atunci eram prostuţă, scriam despre floricele, pe când acum am crescut maturizându-mă nu mai am vibraţia aia sau dacă o am, am ascuns-o bine, precum un câine ce-şi  ascunde osul în pământ, şi-apoi îl uită.”

Un moment curios mi s-a întâmplat cu câţiva ani în urmă. Ora 2 şi ceva, noaptea, stăteam toţi ospătarii şi bucătarii pe terasă, frânţi şi aşteptam să închidem restaurantul. La ora aia mi-a venit mie să-mi scot carneţelul şi să notez ceva. Când o bucătăreasă : ”ce tot notezi acolo?” ”idei, imi vin  în cap şi le scriu să nu le uit.” La care ea îi spune soţului: ”mai ţii tu minte perioada aia când şi noi scriam poezii? Trece şi el prin ea.”

Ce să înţeleg eu din toate astea? Poeţii antici scriau la colţ de clădire şi cerşeau puţină atenţie, colegă-mea se ascunde de propria creaţie naivă, iar bucătăreasa – femeia aia grasă ce stă zilnic printre prăjeală, tocături, grăsime şi papanaşi şi a avut o perioadă romantică, fată fiind. Când n-am mai fost şi eu băiat? Am scris poezii tot printr-a patra, iar acum râd de ”poetul” din mine. Sunt sigur că ochii ce mă citesc acum au vibrat liric la un moment dat, scriind cu acea cerneală transparentă, sărată un vers, cât de mic. Pe obraz.

Mi s-a spus de multe ori că scriu fain. Nu cred. Dar îmi place să-i îndemn pe alţii să scrie!, să deseneze!, să cânte!. Şi-ntotdeaună aud scuza ( comoda, universala, admirabila) ”Dar eu nu am talent.” Când aud cuvintele astea încep să-mi plesnesc răbdarea. Măă Pisi mă, câteodată sunt atât de dezamăgit de textele astea de o gumă turbo, de gogoaşele ce le prăjim ca să ne minţim pe noi înşine. E adevărat că nu toţi avem talent, e moştenit  genetic. Dacă ai o astfel de moştenire atunci de ea chiar ar trebui să te bucuri. Nu moşteniri fictive: terenuri, case, averi, maşini, chestii de care să te judeci apoi prin tribunale cu rudele. Oricum puţini sunt cei care având un talent îl şi folosesc, se mulţumesc că îl au şi cad în mândrie, cad fiindcă mândria e o cădere. Eu vreau să vorbesc despre o capacitate pe care toţi o avem. Nimeni n-are de ce să se plângă că pe dincolo şi dincoace, că eu nu am talent şi că eu am abureli pe cap, că eu-s nepriceput, că raţa-mpunge. Avem un creieraş, cu o energie dinamică imensă, cu o capacitate: aceea de a fi creativ.

Eu înţeleg. Înţeleg că la şcoală nici nu se pronunţă cuvântul creativitate. Nici profii nu sunt creativi când vine vorba să predea. Aleg calea simplă, de a rosti o poezie, ca la grădiniţă. Bucuria de a preda se rezumă la cuvintele unei profe: ”indiferent că mă stresez sau nu cu voi, eu primesc acelaşi salariu.” E una din jignirile greu de digerat, de uitat. Dacă tot ai un salariu mizerabil, încearcă să găseşti bucurie în altă parte, în arta de a preda, încearcă să fii creativ în modul de a prezenta o amărâtă lecţie de istorie. Nu totul are ca rezultat, salariul, banul, ci ţi un zâmbet, un mulţumesc, o îmbrăţişare, un cuvânt de apreciere. ”Doam’profesoară, faină lecţie aţi predat. Felicitări!” au fost cuvintele ce le-am spus prea rar.

Mai înţeleg că în spatele ecranului tv sunt oameni ce îşi storc creierii ca să scoată idei cât mai bune şi să te distreze, să te ţină prins în fotoliu, să nu-ţi storci tu creierii, ca nu cumva să rămână ei fără salariu. Se fac bani grei de pe urma ta, că tu nu-ţi foloseşti căpăţâna. Eu înţeleg că un amarât de monitor nu poate, pur şi simplu, măi pisi, nu e în stare să te îndemne la ceva mai mult decât de a sta. Nu e simplu, satisfăcător, să stai? Eu înţeleg că se doreşte (fără un rezultat) să se demonstreze că omul e provenit din maimuţă, iar ca şi cobai are o întreagă gloată, care nu raţionează, care nu creează, care consumă şi cacă. Imaginea această o văd clar când merg în satul unde a trăit bunica mea. Sunt săraci, foarte săraci, iar prima intenţie e să spui: „Vai, săracii de ei…” dar sunt aşa de puturoooşi, că a doua intenţie e să zici: „Vai, dar puturoşi mai sunt.”  Oamenii de acest gen şi-au făcut un idol în propria casă ( în fine, l-au cumpărat). Se închină la televizor, la tv cu multe posturi. Dimineaţa se trezesc, pac deschid televizorul, la amiază tot…seara oare ce fac? Ceea ce m-a revoltat a fost că femeia din casa de puturoşi îşi lăuda băiatul de câteva luni: „Vaii, deschid tv şi el rămâne cu ochii ficşi la desene, până să adoarmă.” Fiindcă religia falsă întotdeauna te va obliga de mic, îţi va imprima pe retină că tu tre’ să fii într-un anumit mod, nu tre’ să gândeşti, tre’ să aparţii şi să te închini unui anumit idol, sau trei în unul(ca nescafeul). Dar ar fi ruşinos, să-i etichetez pe cei de la ţară ca stând mult timp în faţa tv. Nicidecum. Indiferent de mediu, foarte mulţi deschid tv. Acolo e calea, adevărul şi moartea. Creativului. Şi cineva o să se trezească şi înainte să deschidă tv, o să: „Huuu, eşti bătut în cap. Eşti fanatic. Huu!” N-am zis că n-ar fi lucruri interesante pe discovery, dar modul în care tv în sine te faci să stai şi să priveşti, să te trezeşti de dimineaţă, în vacanţă şi să dai din post în post ihihi, că uau am găsit ceva interesant, mă înfioară. Face din noi legume. Iar din oameni-legume nu iese o mâncare bună. Acelaşi lucru se aplică sfântului Calculator care zilnic e sărbătorit. Aşa cum mulţi au idoli pe pereţi, sub formă de picturi, televizorul, calcutorul sunt tot icoane, care în schimb îşi schimbă imaginea şi-s mai interesante, care-s făcătoare de minuni instant (ca nescafeul). Şi aici se va trezi unul care deja stă la calcutorul şi va zice: „Ce spălat pe creier eşti!” Dar nu mă refer la cineva care se chinuie, produce ceva pe net( mă gândesc la cei care fac web design, munca lor e chiar fascinantă), ci la timpul pierdut pe discuţii lungi, fără substanţă, pe privitul şi modificatul fotografiilor, pe tot ce înseamnă să stai, sau să faci dar fără rost. Tehnologia e utilă, aş fi un habotnic să spun că ea nu ar trebui folosită. Ci cum o foloseşte, dacă ajungi să faci idol din ea. Nu-mi place să categorisesc dar sunt 2 mari părţi: cei care creează dar şi se înfruptă din ce au creat alţii şi cei care doar se înfruptă. În care mă aflu eu?

Dar despre tv şi calc s-a scris o grămadă, sunt subiecte plicti. Dar vreau să vorbesc despre un alt idol, o altă icoană căreia prea mulţi se închină: oglinda. Ajungem să facem din cel ce îl privim în oglindă un dumnezeu. Nu e greşit să te aranjezi. Avem nevoie de oglindă. Dar ajung deseori să cunosc persoane prea bine aranjate, exagerat de bine asortate, unghiuţele, tu fatăă, cu ceasul, ciorapii, cerceluşii şi ochii plasticaţi, toţi sunt de o nuanţă. Mă înfioară. Denotă că pun un accent prea mare aspect. Iar eu ascult rar Akcent. E trist să ajungi să te pregăteşti cu 2 ore înainte ca să pleci la o plimbare. Poate e mai bine să citeşti ceva o oră şi doar în cealaltă să te modeşti. Stratul de fard face din piele, o bucată de cauciuc, o bucată de kitch. Şi nu m-am referit doar la fete, dar câteodată chiar dacă naturalul nu e perfect, ci e cu un coş, cu o vânătaie, cu buze crăpate, parcă are alt farmec. Eşti om, nu păpuşă de plastic.Şi închinarea la toţi idolii ăştia, duce la mustrări fiindcă conştiinţa lucrează şi în timp ce stai simţi un mic sentiment de inutilitate, duce la frustrări că de ce nu mă place  chiar dacă sunt aşa frumoasă (oare nu mi-am rujut destul personalitatea?), ori frumos (oare nu mi-am aranjat bine freza caracterului meu de lut?). Duce la deprimări.

Îmi place enorm să vin seara obosit. Sună bizar, dar îmi place să mă trezesc când soarele îmi plesneşte o palmă dinspre est şi-mi încep activitatea şi seară să mă întorc când soarele bate dinspre vest şi-mi tulbură cerul. Nu vreau să-mi las creativitatea să moară.Vreau. Să mişc, să scriu, să iubesc. Poezia din noi e forţată de împrejurări să dispară. Cea ce mă străduiesc în fiecare zi e ca ea să-mi scrie eul lăuntric.  Am realizat că nu cei din pieţe şi de pe la colţuri erau poeţi papă-lapte, ci eu am avut în inimă o poezie papă-lapte. Despre activităţi, despre munca mea şi despre oameni şi fructe vreau să scriu în locşorul ăsta web.

De ce nu ne folosim energia? Când e o plăcere să fii om.